Dincolo de iris suntem noi...

Pe strada mea

2011-07-21T22:27:00.001+03:00

Pe strada mea curgeau râuri
De râs; se tăvăleau clopoțeii mărgăritarelor
Prin praf de copite, copiii ielelor
Cu dinți fermoar și plete frâuri
Zburau cu acadele cusute-n omoplat
Zburdau arând asfaltul dezlânat.

La șosea vuiesc motoarele încapsulate
Dintre picioarele oricărui capsoman
Și zbiară salvăarile în intersecții
Cărând suflete captive-n introspecții

Pe strada mea alunecă mirajul cerului senin
Un șarpe cu nori de plumb în coadă
Îl prind de-un fulger și-l asum din plin
Să șadă-n locul care-i este teacă

Povestea

2011-04-29T16:08:00.001+03:00

Azi e soare! mi-am zis în prima zi din iulie;
ratasem de puțin ziua copilului și nu aveam decât mâinile în buzunar
și multe vise în geantă,
pieptul tânăr și zâmbetul larg.

ne-am întâlnit la o răscruce. în spatele meu era un liceu de fete,
în fața ta viitorul...
mâncai înghețată roz, din care te-ai hotărât
să dai jumătate pământului.
și ne-am unit destinele într-o strângere de mână.
de-atunci ai mai crescut 37 de centimetri
și ai umplut un caiet cu lucruri care îi fac pe oamenii mari să râdă
și te-ai certat, ca oamenii mari ce pari a fi, cu mama
și cu tata...

iar ea, femeia cu pupila gri
și fond de ochi albastru
e țipătul înfometat din prima zi;
aievea e ursoaica și cu puiul
și-i somnul liniștit din următoarea clipă
când visam că prind căderea unui astru,
departe îmi creștea înc-o aripă...

și de atunci, când țin minunea

plutind în aerul dintre degete

și-l fac să râdă cu ochii căscați

și gura șnur dezlânat

mi se cască universul în suflet

și gura, să-i cuprind și eu ființa

nouă luni prin vene...

IV

2011-04-06T22:42:00.008+03:00

Îți spun, îmi place atât de mult să îl miros…
are ceva din izul femeii mele într-o seară cu luna mușcată de zori
ceva din fulgere ce-mi curg în șir, pe șiră, din zrențele de nori
și vise și dragoste, și apă de mare-mpletită duios…

Are degetele picioarelor răsfirate mămos
și ochii de cerb căscați în abisuri
e vraja trăită la-nceput de visuri
când totul e joc și-n joc, Făt Frumos…

Și plânge și râde și arde focul într-însul
și-n luptă străbate pieptul matern
cu pofta de-a ști, care îneca plânsul
în râsul irisului, oglinda eului etern

Și știu, iți trăiesc evoluția prin sora ta întâi,
și-atâția ani trăit-am totul la persoana-ntâi,
încât, când veți pleca, și totul va părea pierdut,
voi dezveli călcâiul, zâmbind bătrânului astronaut…

Discutie intre soti in eter

2010-10-21T10:55:00.001+03:00

[10:38:25 AM] ziki: s-a descoperit cea mai veche galaxie
[10:38:53 AM] marius: si cate or mai fi la limita infinitului... si ce-o fi vechi?
[10:39:20 AM] ziki: dap
[10:39:25 AM] ziki: suntem mici, ma
[10:39:32 AM] marius: extrem de mici
[10:39:38 AM] marius: si atunci... cat de mare e raiul?
[10:39:59 AM] marius: probabil la fel de mare ca necuprinsul
[10:40:17 AM] marius: la fel de mare ca distanta de la Iris la Retina
[10:40:19 AM] marius: :)
[10:40:31 AM] marius: care, in termeni pamanteni vizuali e infinita
[10:40:51 AM] marius: pentru ca, nu-i asa, distanta este egala cu inconjurarea infinutului
[10:40:59 AM] marius: care se pare ca e rotund
[10:41:06 AM] ziki: da??
[10:41:11 AM] ziki: nu ovaloid?
[10:41:30 AM] marius: pai trebuie sa cuprinzi totul cu vederea pana ajungi la spate, si prin creier, sa ajungi la retina
[10:41:37 AM] marius: pentru ca retina este in spatele irisului
[10:41:45 AM] marius: as putea filosofa pe ideea asta pe blog :)))
[10:41:50 AM] ziki: asta ai scos-o tu acum, nu?
[10:41:52 AM] marius: dar iar nu ar intelege nimeni
[10:41:52 AM] marius: da
[10:41:55 AM] marius: dar uite
[10:41:58 AM] marius: pamantul e rotund/ovaoid, ma rog, ideea de ciclicitate, ca ovaloid e de la un asteroid, care a dat din piatra alta piatra :) si poate un pic de viata calatoare
[10:42:06 AM] marius: universul s-a stabilit ca e rotund, mai mult sau mai putin perfect
[10:42:07 AM] marius: iar
[10:42:13 AM] marius: retina este in spatele irisului
[10:42:34 AM] marius: daca e sa o luam logic, irisul va vedea retina abia dupa ce va fi inconjurat infinitul
[10:42:35 AM] marius: :)
[10:43:00 AM] marius: pentru ca de bine de rau, soarele se mai vede cu luna, ceafa o vezi in oglinda
[10:43:08 AM] marius: dar irisul nu vede niciodata retina
[10:43:14 AM] marius: nici macar in oglinda

* ea e sotia mea si prin ea, neuronii mei gadila infinitul... s-a intamplat sa se intalneasca sclipirea cu meditatia, pamantul cu focul... si tot ce e antagonic si complementar...

Despre Astronauți (ghid) - poveste cu happy end în cercuri concentrice

2010-09-30T10:15:00.012+03:00

Life. Beginnings.

Să fii astronaut este o responsabilitate pe care ți-o iei în clipa în care îți cresc aripi de tablă iar călcâiele ți se aprind.
Orice netot poate să prindă câte-o lună, să o rumege și apoi să tragă pârțuri praf de stele. Orice astronaut este, măcar o dată, netot. E un truism sărăcăcios în profunzime... dar, în definitiv o realitate. Dacă nu ai ștergătoare la hublouri, riști să te stropești cu picuri de lună, și, peste tot, de peste tot, să simți lipsa soarelui. Orice astronaut care se respectă are nevoie, în primul rând, de soare și de lacrimi, iar acesta este un adevăr. Nu ai soare, nu ai umbră, ecuație simplă, nici o necunoscută; fară lacrimi însă, ești, în cel mai bun caz, pescar.

Și acum vine partea veselă a poveștii.
În drumul printre stele și asteroizi, dai peste niște brațe. Venite de nicăieri, în drumul ciclic spre niccăieri. Brațe oarecare,îin aparență. Dar, câteodată, la noroc, aparențele sunt apariții! Toate cadranele indică vânt la pupa și cer senin. Dar între brațe este o nouă lume. Subit, lumea este ieri, azi și mâine. Te simți ca într-o dumnezeire scrisă de evrei. Toate cadranele se demagnetizează, totul cade în ridicol și imponderabilitatea nu mai este o problemă.
Iți intră aer curat prin toți porii costumului impermeabil. Și respiri.
Și brațele dispar, într-o îmbrățișare simbiotică.
Mângâierea e la o aruncătură de gând distanță.

Subit cade cortina. Și se deschide revelația universului dinăuntru.

Pentru că, într-o zi, o femeie, i-a descifrat zâmbetul și i-a ascuns universul în mângâierea strânsă pe ceafă. Plouase, și văzusem desene animate.

De-atunci o port pe deget, nava mea.
Între noi iși ascute copitele un pui de căprioară. Când prinde asfalt sub vise, sar scântei de fericire. În coasta culcușului ei stă să răsară un petec de iarbă; după zăpadă.

Până atunci, zâmbiți, vă rog, ne-am mutat dincolo de iris, iar pupila se închide la lumină!

ring

2010-05-29T10:07:00.002+03:00

asa incep vietile cele Noi

sirop de trăiri. în doi

2010-02-24T11:23:00.005+02:00

înainte de zori,
când în timpanele viselor trepidează zbieretul alarmei,
ochii-fermoar întâlnesc soarele negru,
punct pe cer de-un albastru iernatic.
din scântei de realitate
se-ntărâtă focul în coşul pieptului
şi pielea jilavă sădeşte stropi în porii-ţi însetaţi.

în jur, totul miroase a somn
şi a doi.

ochii aproape gri in cercuri de cer
zâmbesc;

de cand pliveşti, la umbra zâmbetului
vârfuri de gânduri negre de pe coapsa tâmplei,
mi-e greu să ştiu;
visam o zi ca un clar de iris
dimineaţa.

Povestea dorinţelor

2009-12-04T11:04:00.002+02:00

scutură perna sătulă de vise
şi fă din pleoape făraş,
citeşte-mi din cărţile încă nescrise
poveşti cu zâne ascunse-n oraş.

găseşte-mă-n Nord, la buza pădurii,
gonind pasul stelei căzute din nori
desenează-mi aripi la gleznă, împotriva firii,
să vezi, oare mai ştii să zbori?

hoinărind de mână, destine deja scrise,
în hora păpuşii cu vorbă de om
în urmă eu văd amintiri din vise
şi noi crengile aceluiaşi pom.

A venit iarna. Cu tine

2009-12-02T16:58:00.003+02:00

Suziy :)

Ia pătura şi pune-o pe noi,
Stai lângă mine o vreme
Poveşti să ne spunem în doi,
Pisica să toarcă a lene.

Şi când iar o cădea primul fulg
Şi când om fi albi pe la tâmple
Ţi-oi spune cum era-n acel burg
Ţi-oi spune ce n-o să se-ntâmple

Era-ntr-o vreme demult,
O fată cu nori şi speranţe
O fată cu visul ei mut
O fată c-o fată în braţe

O fată cu inima ghem
Ce-şi apără păpuşa de ger,
De ruşine, de-ngheţ şi blestem
Si-o-nvaţă să râdă spre cer.

Ia pătura şi pune-o pe noi
Să simt cât suntem de-mpreună
Să ne-apuce visarea în doi
Şi iarna să ne găsească de mână

Şi-atunci ţi-oi spune ce ţi-am promis,
Că ştiu ce n-a fi niciodată-
Că doar tu mă vizitezi în vis,
Că eşti tot tu de-altădată

Că tot la tine mă-ntorc
În toiul nopţii albastre
Că tot înspre tine m-aplec,
Că păpuşa de-acum a noastră...

Pământ şi foc

2009-08-27T09:29:00.004+03:00

tie

E rece şi umed cînd apare
somnoros dinspre rasarit
arid,
uscat sub ultimul strop de soare
pământul trăieşte prin foc
să doarmă nopţile pustii.

sărutul mării reci,
sărate, pe obrazul de humă,
colţul pometului ascunde
vâlvătaia rănii din adâncuri.

Limba de foc
ce-nghite uneori glasul pământului
se-ncolăceşte la ecuator.

Îi place iarna
pentru că soarele
i se ascunde în piept...

Pănâ când s-o inventa aparatul de făcut rouă...

2009-08-24T15:07:00.004+03:00

mi-era dor de ea
ca de carne într-un vis urât;
iar seara în care au transpirat
toate şoaptele înghiţite în sec,
un singur gând de lumina
a dezlipit intunericul
de peste ochii tăi.

apoi, cu-aceiaşi ochi
căprui,
ca al doilea rând
de haine al bradului,
şi albastru-gri,
ca cerul Siberiei primăvara,
am văzut sufletul din rouă,
îmbufnat şi bombănicios (iz franţuzesc)
cum urca de peste case,
cu-o urmă de războinic în cârcă,
sau leneş, de sub umbra
unei Margarete,
sub semnul soarelui.

ardea spinarea de nor
cum arde cerul gurii
dimineţile uscate...

cred ca ne ştim de mai demult...

2009-08-01T22:50:00.004+03:00

e timpul ăla imaterial dintre 2 contracţii de iris

era vară şi în dimineţile
care începeau cu ea
soarele avea raze lungi
în colţul oglinzii

...şi dimineţile
care începeau cu ea
terminau desenul de copii:
casa, cu coşul aburind
în inima verii

dincolo de atrii.
sîngel-i năuc prin casa lui de carne
aşa gîndeam cu picioarele
vorbeam cu mîinile,
te mîngîiam cu gura.
cînd imi legam şireturile cu nodul din gît
ţopăiam peltic
sfîrşind la tine în braţe.

simţi cum îţi vibreazp cuşca
de la pasărea mea nebună din piept?

Preludiul aproapelui

2009-07-31T13:30:00.001+03:00

picură-mi şoapte în fir de nisip
şi-alunecă-mi lin peste coapse
şi spune-mi poveşti cu plus infinit,
dorinţă suflată pe buzele-mi arse!
şi cai să alerge-ntre noi, printre vise,
să-ţi aflu mistere ce nici tu nu ştii,
iar tu, stăpâne al pleoapei închise,
să-mi spui că n-a fost decât... joc de copii

ps: :) stiind ca nu citesc poezii straine, poezie straina, atat de familiara :)

susceptibil

2009-07-28T15:40:00.002+03:00

"cred că vrei să îmi furi..."
ochii ficşi care o priveau
mâncând oxigenul dintre gând şi buze...
"iar mă întrerupi!", o să spună
ochii sunt muţi, dar ea nu ştie,
a crezut că aude secul
pe care l-a înghiţit visul umed al gâtului arid;
am crezut că aude
volumul basului intercostal
dat cumva la maxim... sau!
urletele secundei bătute de zbuciumul nerăbdător,
aceeaşi altă tantră scrisă în Morse,
de Ahile cu călcâiul.
Iar de ziua lui Samson
punctele materiale,
imateriale,
din ochi
şi din afară,
de peste tot,
din tot,
in cercuri,
tornade?
"Ce să-ţi fur?"

Binevuiala

2009-07-23T10:00:00.003+03:00

Sanzianei, cu cerul ei de iarna topit pe retina

Aseară iar a fost scandal între greieri şi vrăbiuţe
cred că se certau pe altă cracă înainte,
sau cumva mai la stânga mea,
lipsită de simţ.

Înainte să apuce cana pe după şolduri
îmi spune că mă sărută
mângâind o secundă mai mult
u-ul din mijloc.
O ajută degetele lungi
şi tastatura ergonomică.
Are tatuat cu salivă din clocot
pe umărul stâng
însemn păgân.
Clavicula dreaptă
zâmbea cu osul la vedere;
ştii zâmbetul ăla languros de claviculă
care vibrează de sub ochi (culmea, grilbaştri)
înstelaţi?

Abia apoi apuc cana cu ceai verde
aşa strîns de-mi sare gîndul:
...iarna...
Oare ce se aude
iarna pe stînga?

ceva, orice, acum

2009-07-14T15:40:00.002+03:00

e o vreme când se nasc mânjii
cei bătrâni cu rotula de nuc,
de sub şoapta în care citeau copiii pe furiş
sexul cireşilor,
din nesfârşita în sfârşit atingere
a mâinii cozoroc cu şoldul val îmbujorat.

pielea ei expira parfum cu nume
de bărbat
pielea lui de bărbat

o palma hartă a anotimpurilor
apucă palma spinare de frunză

vine-o vreme când se nasc
mânjii
cu cremă de buze
şoapta ta

Povestea cuvintelor. Primele întrebări

2009-07-03T20:47:00.008+03:00

Două cuvinte, la răscrucea impulsului,
să plămădească vorbe,
nefiinţe născute din plescăitul cărnii
de cer, printre oase.

Cuvinte ghem pornesc din idee
drumul gândului
cu viteza sângelui, nicăieri...
dincolo de oglindă
e doar pata de vopsea. şi-i neagră!

Glasul mării se izbeşte de munţi
şi munţii
plouă...

Cuvintele,
dispar pe drum,
sferturi în alte urechi,
sferturi de urechi, împărţind ciocane în timpane
în derivă, cioburi frânte
se pierd oare
sau se desprind numai de mână
sa zboare?
Şi dacă doar cad, după o vreme,
păşiţi încet!

Fluturi, păienjeni, praf

2009-06-30T13:40:00.006+03:00

De nicăieri, ca după un număr de magie, vălătuci de linişte începuseră să umple până la refuz urechile şi gura... şi ochii. Întotdeauna zâmbind, ochii făceau o reverenţă amurgului şi uitau de ei, în timp ce se dădeau de 3 ori peste cap, s-ajungă în poiana veşnic verde a lui Manitu. Unde în fiecare seară rula acelaşi diafilm: Ursoaica (musai albă) şi pădurea de rugină. Li se părea totdeauna ciudat că era mereu paşnică la vederea picioarelor desculţe ale cameramanului, da' na, era diafilm!
Ochii mereu adormeau primii, apoi, încet-încet, visele veneau să sprijine bastoanele şchioape. Retina grijulie stingea lumina mereu înaintea liniştii. Apoi tăcea. Afară se auzea doar tropăitul bastonaşelor încă neîmblânzite, în oarba lor căutare a încă unui fir de lumină. Eu cred că s-ar fi mulţumit şi să adulmece urma cleioasă a vreuni neon.
Mâna tresare mereu când visul îşi întinde falangele şi, într-o mângâiere, alunecă printre degetele care se împing unele în altele, se cabrează puţin, apoi... amorţeală.
Cineva cântă stângaci la calorifer. Unul din elemenţi sună fals, şi parcă nici acompaniamentul parchet – scârţâit-de-uşă – şir-de-inele-draperie nu se integrează în nota dimineţii.
Doi fluturi stau pe tavan cu capul în jos, mai mult morţi decât vii, cu antenele de emisie-recepţie-vis frânte. Păianjenul cu mai mulţi ochi decât mine îmi zâmbeşte ştirb, în timp ce linge nectarul de pe aripa dreaptă a celui mai apropiat fluture.
„Băi! Termină! Nu o sa mai zboare niciodată!”
„Sunt lilieci, să ştii! I-am cules de după o stea!”
„Iar mi-ai băgat cracii pe gât în somn, să-mi faci curat în atrii! Dacă te mai prind, îţi frâng zâmbetul!”
Întind mâna să îl omor şi azi. Dar sufletul mâinii rămăsese agăţat de vis. Aveam la îndemână o bucată de carne-os fără măduvă. Pun totuşi dreapta pe un zid şi îl ridic ameninţător. Stânga, jucăuşă de fel, visa. Trebuie că e frumos visul; o mai las puţin. Nu pierde nimic.
Rânjesc la păianjen, care deja îşi făcuse cracii buze, să-şi ferească dinţii. Ţintesc ochii. Cînd te prăpădeşte zidul, colţii se sparg de la întuneric.
„Dacă te mai prind cu fluturi morţi, îţi bag o cutie întreagă de tempera în vene, să te trezeşti câmp de flori!”
Nu cred că a mai apucat să audă nano-oftatul din stomac. Era un alt fel al nodului din gât de a mă anunţa că-i e foame. „Dacă nu găteşti tu, o să îţi mănânc visele şi-apoi o să-ţi ghiorţăi numai dimineţi mohorâte!”
Alt nebun...
Pulberea de fluturi împăienjeniţi se juca cu lumina; amprenta tălpii tale umbrea o aripă, ca un sărut în praf.

Dincolo de iris

2009-06-15T12:51:00.002+03:00

preludiul altei constelaţii;
inconştientul dezlănţuie automatismul
zîmbetului-faţă;
furtunile metaforice din noi
afectează
metafizicul primului vis
şi chiar aşa, incongruent-fantasmagoric,
el luptă,
cu prima rază ce i-a căzut în mână,
din vidul îngheţat
ca o tălpică de sanie,
(n-a văzut-o, i-a carbonizat retina, dar ştia)
luptă să guste iar
culoarea.

Dimineaţa nopţii

2009-06-05T18:16:00.004+03:00

Spune-mi, noaptea,
tu ce visezi
când visele evadează parşiv
pe gaura urechii,
şi se târăsc pe pernă până învaţă să alunece,
ca orice alt copil năzdrăvan;
Tu ce visezi
când visul se joacă de-a echilibrul
pe marginea patului,
ţinând într-o mână un cub de timp-gheaţă
şi zâmbete-spaimă în cealaltă;
Tu mai visezi
când adolescentul-vis crud
cade din pat,
de-şi rupe fundul;
cu părul vâlvoi şi ochii lipiţi
buimac zâmbeşte
Dimineaţa?!

Pis Pis

2009-06-02T18:13:00.008+03:00

Eram un motan nasol la prima vedere, destul de pârjolit de soartă. Viaţa avusese totuşi grijă să-mi dea nişte urechi de râs şi parcă un pic din zâmbetul unei hiene. Dacă-mi dădea şi muşcătura...

Şi eram în Paris! Exact ca Humphrey Bogart înainte de Casablanca!

Eram sigur că făcusem escală la Barcelona, deci fusesem şi în rai.

Eram boem, domne! Cu alte cuvinte îmi aduceam vag aminte că odată am fost şi om. Apoi am murit, a câta oară, a câta viaţă de motan, dumnezeu ştie. Aveam ochi şitreţi şi verzi, cum avea fratemiu odată, irişi schimbători de smoală şi-o pată sub ochi, cum parcă mai vazusem undeva. Eram răul în povestea asta, robul vieţii mele... ce viaţă!
Era un ciclu. Epic, dar ciclu.
A, blana! În afara sărutului palid de pe obraz, eram negru. Pisicile credeau tot timpul că de furie. Aşa că aveam ochii oarecum camuflaţi. Un vagabond! În fiecare zi mi-o trăgeam cu pisici bogate, cu zgarda clopoţel suflat cu aur, care scuipau şi înjurau tot timpul. Se învarteau în cercuri selecte dar nu aveau timp să audă decât birjarii. Nu aveam o preferinţă pentru ele, dar eram aşa mirat, că mă ghidam doar după auz. Aveau numele ştanţat de gât. Nu ştiu dacă erau proaste, că nu vorbeam prea mult. Nu ştiu exact nici cât de stărlucit eram eu, dar urechile de râs făceau toţi banii.

Seara, aveam locul meu. Era un bar şi un restaurant. Amandouă selecte, eu, mereu între ele. Adică erau select alese după oamenii care mai lăsau ceva pe fund (înclinaţie, ba nu, reverenţă spre un cuvânt sfâşiat de-un car cu boi din paginile unui dicţionar aruncat pe pat). Mâncarea nu mă interesa aşa mult, viaţa asta mă hrăneam cu parfum şi cu sos de-apus de august. Prinsesem deja vreo 84 de mese copioase. Dacă era nor, jinduiam cu ochii sticloşi vata aia roşie care îmi mozolea mustăţile.
Când vroiam să mă mai simt boem, lingeam din pivniţa localului pete de vin roşu. Câteodată cu detergent, câteodată fără. Vin vechi, nu glumă. Eram cracă. Pisică fiind, nu descoperisem ranga şi deci nici fierul, iar metaforele veneau, probabil din celelalte vieţi. Şi ce mai sugeam din chiştoace de ţigări cu arome de ruj scump. Femeile nu trag în piept! Cinste lor! Filtru curat în interior.
Când era câte o bătaie între câini în stradă, găseam la tomberon cutii de bere la discreţie. Mă aşezam pe burlan şi admiram spectacolul. Câine, deci circ.

După cinci beri, într-o seară, am întâlnit-o. Eram lemn.
Părea ea mai lată-n umeri, da’, la dracu, eu chiar aveam urechi de râs. Şi-un sfert de rânjet de hienă!
Mergea tacticos şi avea alt parfum decât pipiţele de pe acoperişuri. Îi plăcea mai mult pe pământ şi mirosea a proaspăt. Avea pe cur, tatuat probabil cu un abţipild de Hubba Bubba, “Jesus Rocks”.
Când m-am apropiat, mi-am dat seama. Prea tarziu! Era căţea! Am luat-o, cu ochii mai mult închişi, la un vals nebun pe străzile Parisului. Nu a înţeles nimic. Eu mieunam, ea mă privea cu buzele turbate şi băloase.
Dar vai, ah, curul ăla!
Subit, am avut o revelaţie! Încurcătura aia teribilă de maţe nu a fost de la pufarine! Băi, deci mie chiar îmi plac pufarinele! Şi nu am ezitat să o adulmec când am văzut-o zăcând pe caldarâm: o pufarină mică, pufoasă, singură, scăpată probabil din colţul vreunei guri. Am dosit-o între pernuţe şi gheare, cu grijă, să nu îi zgârii crusta de caramel. Dar nu era pufarină! Acum ştiu!(uite pofta cum revine!) Înclin să cred, în timp ce mă las uşor pe spate, mă uit la el cum foşneşte încordat, ma uit la abţipild, daaa! era o gumă gata mestecată, uşor întărită de crusta lacului de unghii! Ar fi putut să fie şi proiecţia scoicii-breloc din copilăria bipedă, scoica poreclită şut, italieneşte, Piţa. Mai târziu aveam să aflu de la prietenul doctor de fond de ochi, cu iris opac şi suflet ascuns că micuţa scoică a declanşat valurile cele mari.

Încă mă uitam la fund, gândindu-mă cum să fac să-i netezesc tatuajul, sau măcar să i-l acopăr, profan, când turbata m-a muşcat de ceafă, oarecum simetric. Eram negru, patru găuri: o gură de canal căscată pe piatra cubică a din ce în ce mai micului Paris.

Ciclic! De pe cur, cu semnul victoriei la dreapta bărbiei, tot mai vag, zâmbind parcă, animat de mişcarea ridicat-forţată a muşchilor bine lucrati, “Jesus Loves”! Şi dădea din cap, atotştiutor, ca un căţel de pluş la umbra lunetei. Loves pe dracuuu! Sunt motanul negru! Negru...

Muşcă şi fugi... Acum cred că e în alt oraş. Muşcă şi fugi! Repede! Câte vieţi mai am?

...

Eram un om nasol la prima vedere, destul de pârjolit de soartă. Viaţa avusese totuşi grijă să-mi dea nişte urechi de râs şi parcă un pic din zâmbetul unei hiene. Dacă-mi dădea şi muşcătura...

despre zbor

2009-05-25T16:53:00.001+03:00

deasupra norilor
e-atat de cer
incat nu-i loc de umbra
nici macar in suflet

copilul cu aripi cioplite in os
a prins aripi de tabla.
motoarele huruie in locul gandurilor
si zeci de voci vuiesc
limba fluturilor,
pititi la umbra ciclonului din stomac;
si-i liniste aici.

liniste.

doar motoarele huruie

atele aripile de noapte
clarul de luna
(cu trei sferturi de fata, ca un colt de ochi inchis sugubat)
cu flori de mai ce clipesc in noapte,
mai jos de prapastie,
in scoarta fierului tub
imi palpaie coltul gurii.

nu am vazut rasaritul
m-a dus cu presul
de nori
dar am vazut prima stea
cazatoare
cum cobora dorinta prin miezul spinarii
deasupra norilor

primul picior pe soare

2009-05-21T13:13:00.002+03:00

in ierbaraia de langa lacul nostru
au crescut cativa maci asa frumosi
pentru ca frumosul iese mereu la suprafata
frumosul si matasea broastei
cum au rasarit petale in ghiveciul pieptului
in care aruncasem
norocul cumparat cu 50 de mii,
mustata cosarului
cum au inceput sa tremure picioarele slabite
ale fluturilor captivi in cosul pieptului
cum imi tropaie nodul din gat
de-a trebuit sa-l indulcesc cu guma de sters
ca un magnet de frigider
cu burta rece, lipit de foame

oamenii de pe soare
ce vad dimineata?
.

shuriken - punctul stea

2009-05-18T15:36:00.003+03:00

as stoarce inima burete
sa ramana un punct,
din punct in punct
sa desenez
cu creionul de ochi
un varf de retina
roz
apoi, pentru putin negru,
pandesc luna cand inspira
sa dea
o inima mare...

diafilm mut

2009-05-16T20:19:00.005+03:00

noaptea vine, de cele mai multe ori
rapid:
vara cu spume-nori si latrat puternic,
iarna cu... am uitat, c-acum e vara
si inca vine, de cele mai multe ori
cum a venit in ziua aia ploaia,
cand jucam fotbal in spatele blocului,
de i-am dat gol lu Nelutu,
el la liceu, eu cu coltul de paine in cealata mana
crosetam in minte bastonasele intoarse ale lui Vasilache,
baiatul papusa din Abecedar.
Goluri de-astea mai vad copiii
la televizor, ca diafilmul a murit
demult...
Mi-a dat o palma dupa ceafa
de-am vazut stele verzi,
cum vezi cand vine noaptea,
cum a venit ploaia in ziua aia:
asa, pas pas
si noi, cu jumatate de picior de om mare
incaltat cu tenesi cu bot de rata(na, te-ai strecurat si-aici)
sau adidasi Training,
fugeam pana la gard ca sa ne dam batuti
in fata ploii-draperie
cadeam ca spicele.

noaptea nu vine,
soarele nu pleaca,
totul e inert
nemiscat.
dincolo de negru
e tacerea

vin aripi

2009-05-13T11:24:00.002+03:00

ochi mirati prin ochii goi
vioi imi poarta
visele prin sange
sec de strugure ademenit
in teasca-picior de femeie

cate aripi se vor frange
in maini palnie
s-auda zborul
sa simta dorul
cerului-pamant.

Scrisoare

2009-05-08T20:32:00.011+03:00

Titlul pe care l-au mimat buricele mainii stângi era legat de-o ploaie măruntă şi deasă, cu picături-perdea amare. Dar mâna nu ştie, săraca, iart-o, că ura-i tot ce e-n lături. Mâna nu ştie că ochiul meu brun-lăptos a crescut ochelari de cal; întotdeauna răsăritul. Despre ură poate vorbi orice prost, în graiul nostru, creatura ochilor prună-de-iarnă în orbite de cameleon. Ştiu, voi fi fost multe frânturi de prost, întocmai rădăcinilor de trandafir şi probabil mulţi alţii voi mai fi, spini înşiraţi sub aripi, dar floarea o priveşti, şi-o mângâi pe petale şi ea-ţi zâmbeşte un miros poveste.

În drumul meu spre nicăieri, că-i greu, să ştii, să pierzi urma frimiturilor, am tras un clopoţel de limbă pentru că nu a vrut să-mi cânte-n parc drumul spre tine.

Gâtul mi-e coji de piersică, şi-n stomac, în oala lor de piei de găină cu clonţ ştirb, îmi frământă femei bătrâne un colţ de şoaptă. Doare câteodată, mai ales când ating muchia de tinichea a altui vis nemestecat.

Floarea din piept a sorbit ultima picătură din saliva ta, ascunsă după amigdale (avea ceva din tine). Nu mai e timp nici de jucat pititea. I-am dat să bea lacrimi pe care le-am strâns cu grijă de pe pervazul televizorului după un concert cu Elvis. Erau prea dulci, şi-a făcut diabet. Zace la pat şi da, te-am păcălit, picătura de salivă s-a aruncat singură, să ştii, mică cum era. Mi-a făcut ochii mari şi-a înghiţit. În sec.

De ceva vreme luna se piteşte de mine. Măcar de eram eu soarele. Era zilele trecute o steluţă rătăcită în drumul meu. Am călcat pe ea, că priveam cerul opac (cu gândul aiurea la filme poliţiste şi oameni ascunşi pe după oglinzi). Şi am stins-o de-a urlat călcâiul lui Ahile. N-o văzusem, decât când era alt punct negru pe asfalt. Oare puntele albe ce-s? Eu cred ca sunt capătul unui tunel! Şi dacă m-arunc în ele ajung undeva? Nu, prostuţule! De-aia sunt puncte!

În schimb, cântă o bufnă pe casa vecină. I-am făcut poză şi semăna leit cu cea din fier pe care o port mereu. Mai văzusem odată una pe calea ferată. i-am zis să plece, că vine trenul. Ş-a plecat. O fi aceeaşi?

Pe malul celălalt al râului ardeau două focuri. Cred că a venit iar primăvara. De la buza unui bec îţi zâmbesc! Aprinde!

masina de scris

2009-01-12T10:17:00.007+02:00

oare asta este durerea oamenilor mari,
fulgeratoare, naucitoare?!
golul din piept il umpli natural
cu o gura de aer,
ca o gura de heliu
durerea oamenilor mari
suna fals, pitigaiat.

luna plictisita, prea alba si rece
e capatul unui microscop,
e banul cu care am dat dupa intuneric.

oare asta e durerea oamenilor mari,
sa stii ca poti,
sa stii ca ai
privirea fixa, muta-n demnitatea ei
scurt si fulgerator.

de la capat.

Made in China

2009-01-12T10:10:00.000+02:00

luna e sticloasa si cruda,
mare cat un por intins la soare,
gata sa muste cerul la apus.

luna e rece ca un iris de felina
si-i neagra cat un capac de canal
in miezul iernii,
am vrut sa scriu de luna de argint
cum am mai scris de becurile ce se sting
in calea luminii,
dar iarna cu stelute cazatoare a murit
cum mor si ele in podul palmei.

ochiul din gand cauta vara
cu cer senin
si... si castele cu comori din alt vis
cu buze lipitori
si irisi mari si blanzi de cal
pictati in ochii de papusa
stantata pe retina roz "Made in China".

am sa scriu eu

2008-11-18T09:08:00.003+02:00

se sting toate becurile pe strada,
in calea mea
nu-i nimic,
imi aduc aminte de bratele tale
si de cum iti sclipesc ochii
in bratele mele,
ochii-felinare; mi-ar da lumina
cat pentru tot iadul.

m-ai pupat si ai inchis repede.
cat sa nu auzi,
dar am avut grija sa-mi amintesc
ca eram "Stop pe rosu",
stateam pe canal(cu patru ochiuri!!!)
si tocmai ce strigasem "Piua"!
(ma intreb daca micii de azi
vorbesc vorbele micilor de ieri)

sunt un eretic
al amintirilor!
am sa uit ziua de ieri
mereu inaintea deceniului apus...

de data asta te-ai pus tu
si numeri pana la a o suta cincea
picatura de ploaie
cauta-ma prin ochii de baltoaca
pana in inima de tabla iute a pamantului.

glasul gandurilor

2008-11-12T17:04:00.002+02:00

- daca ma tii de mana merg oriunde!
- chiar si pana la capatul lunii?
- capatul lunii e coltul buzelor tale!

luna marmeladă

2008-11-02T19:50:00.003+02:00

luna e un pic îmbufnată azi,
dar cînd o să fie rotundă
o umplem cu gem şi ne bucurăm
că e numai a noastră.

avioanele au făcut teren de x şi 0
pe cerul de curat
eu am pus x-ul
sărutul tău e-un 0
cu ochi mijiţi de rîs.

sa nu!

2008-09-25T10:02:00.000+03:00

sa nu uiti ce ti-am spus la metrou,
cand tu stateai jos
si eu aplecat deasupra,
ca atunci cand m-am pus umbrela
sa nu uiti si sa iti ramana aici, la mijloc,
ca un nod in gat,
pluteste acul de compas
cu-aratatorul artera dinspre inima
spre buze.

sa nu uiti ochii care ti-au zambit
sub pamant.
si gura spre care te-ai ridicat
cu ochii zambind
de sub pamant.

Despre trairi

2008-09-19T15:24:00.001+03:00

Umbrele noastre stateau cu spatele, imbufnate.
- Maine plecam, am zis.
- Stiu. Cu ele ce facem?
- Noi ramanem aici! Urma mainii tale stangi a luat-o marea si nu ai avut nimic impotriva! Uite-o cum face pluta dincolo de geamandura!
- Ti-am zis sa ridici conul ala din mare! mi-am zis apoi.
- Auzi, hai sa le lasam aici de mana! daca apleci putin capul, si prindem blitul la apus ne ramane si inima aici!
- Mai tii minte copacii?
- Ei cum or fi ramas?
- Stateau la umbra stancii, langa sosea.
- Poate faceau autostopul.
- Eu cred ca se sarutau!
- E ceva sa nu iti pese de nimeni! Mai ales cand esti intr-o curba deosebit de periculoasa!
- El de ce e singur?
- S-a trezit 2 metri mai tarziu...
- Cand ploua-n mare...
- Apa dulce se duce la fund!
- De unde stii?
- Am cules-o de pe umarul tau. Cand eram mic sugeam roua din floarea de Maica Domnului.
Soarele a apus de ceva vreme. Fosnetele din intuneric se opresc brusc, umbrele o iau la fuga panicate, copacii ridica mainile timpul se opreste in loc. Curba deosebit de periculoasa traieste miracolul luminii.
2 metri mai tarziu, copacul singur tresarea visand blitul din apus...

furtuni pe mare...

2008-08-14T15:56:00.010+03:00

Azi n-am cercei
si supararea asta nu mi-o poate lua nimeni! vibra celalalt nor.
Eram doua furtuni de nisip
pe mare.

“Poti sa crezi in ultimul fir de pamint pina ti se scurge printre degete!”
"O sa murim…" (zimbesc)
"Poate o sa fim ochii de sticla ai vreunei papusi."
"Eu o sa fiu stingul, sau sigur o sa fiu cu strabism! Sau amindoua!"
"Stiu!"(ride) (Imi place mult cind ride!)
"Sau poate o sa fim doua dire de nisip pe gura marii. Cum aveai tu dimineata pe perna cind eram copiii altei vieti."(chicoteste)(Nu-mi place cind chicoteste)
"Stii ca eu o sa ma prind de prima talpa de fata!?"(rinjesc)

Ma loveste, si un aer fierbinte imi scutura miezul. E ceva sa te pocneasca furtuna. Cu furtunul il batea maicasa pe-un prieten cand era mic si-acum a uitat tot...

"Sau poate o sa fim o lentila a telescopului din Centru! Si-o sa fim cu ochii-n luna tot timpul!"
"Poate o sa ne duca vintul pina acolo!"
"Slabe sanse, draga mea. Noi suntem Furtuna! Plus ca in spatiu nu e vint! Doar liniste..."
"Bine ca esti tu destept!"(de data asta reusesc sa ma feresc si, cu o agilitate pe care am furat-o din alta viata, cind eram pisici, ii fur un sarut. Se strimba.)

Azi nu avea cercei.
si supararea asta nu i-o putea lua nimeni.
Eram doua furtuni de nisip
pe mare.

viata asta...

porniri

2008-07-21T16:59:00.003+03:00

gindurile noastre goneau in nestire
ultimul gind al primei nemuriri
ca si atunci, zvirleste pacea dincolo (de mare)
si da sens primelor trairi.

buzele noastre
ca doua omizi satule
de frunza de vin
se iubeau...

gindurile noastre goneau in nestire
primul gind al ultimei trairi
si-atunci, gaseste-mi pacea dincolo de mare
si da sens ultimei trairi.

youblu

2008-03-11T20:50:00.005+02:00

abia se uscase ultima
stea polară
legată de caloriferul din dormitor
cînd unul dintre
elemenţi m-a întrebat
senin
de ce îi deşert sufletul
în mare.

marea e înfrigurată
iarna. Elementar

stăteam în picioare
printre şezlonguri

era aproape toamnă
cînd au început să ardă
caloriferele
şi luna fusese aproape
plină.

asta e prima poză de la mare;
nu am găsit culorile
să ţi se scalde în priviri
aşa că ţi-o şoptesc:
şhhhh

Linii

2008-03-03T16:04:00.008+02:00

fata cu părul cruce
ţinea în palmă
băiatul cu picioare dungi.

crîmpeie de cer
sclipeau stelele din gura fetei cu părul cruce
şi
drumul şerpuia zebre
în calea băiatului cu picioare dungi.

era lumină
ca într-o fereastră dimineaţa.

"Mai trăieşte castelul de nisip
cu uşa zîmbet larg
şi ochii scoici?"
"Ultima oară cînd l-am văzut
se-ntinsese pe plajă."

iarna târziu

2007-12-22T17:05:00.000+02:00

se stinseseră toate luminile nopţii
doar undeva, departe, mai pâlpâia un ochi de pisică
Max, celălalt prieten al lui Boris
îl pozase dezinteresat.
Un pâlc de frunze maro
se legăna beat;
totul în jur era zgribulit
totul în jur era vânăt,
prin vânt îşi purtau
un soi de goliciune aridă,
în mers legănat.
Cu inima sobă
fixez alt fulg de nea.
o să ningă.

alege-ţi soarele

2007-12-14T23:18:00.000+02:00

după ce cobori din cuib
şi-ţi înfunzi nasul în prima gură de noroi
îţi dai seama că fulgii zboară
doar pentru că-i împinge gravitaţia
de la spate

iarna culorile mor,
că şi îngheţul e tot un fel de noapte ;
cînd visezi
ca printr-un televizor alb-negru
uiţi că trăieşti.
mereu rîd zgomotos în somn
ca să mă trezesc
cu amintirea ultimei poze gri.

şi-atunci
alege-ţi soarele
din cea mai cu soare zi pe care ţi-o aminteşti
şi lipeşte-l pe retină
cînd îţi cad colţurile buzelor ;
lasă o rază să se prelingă
şi să zică rîzînd :
STOP JOC ! ZÎMBETUL MEU !

ciob de stele

2007-12-14T23:15:00.000+02:00

m-am tăiat într-un ciob de stea
uitat sub preş
de ultima oară cînd am ciocnit
o gură de vin roşu.
şi-au curs zîmbete prin rana
rămasă murdară la gură
de vin,
să nu uiţi să-mi astupi
lipsa
din lipsa ta.

ploua cu nori negri
şi copacii se zgribuliseră sub pămînt,
rămăseseră în tabloul cu lume,
ici-colo
pîlcuri de stîlpi
să-mpartă un pumn de lumină.

mie îmi sîngera o buză
în lipsa ta
şi-a curs
cît să limpezească
clarul de lună…

sărut în iarnă

2007-11-30T23:07:00.000+02:00

era aşa frig afară
din pătură.
încît visele mi s-au dezlipit de pe ochi,
asta mi-a adus aminte
de abţipildul lipsă din colecţia cu fotbalişti din '94,
care era mereu pe frigiderul prietenului care nu dădea 2 bani,
aşa, deci, mi s-au dezlipit visele de pe ochi
şi-au rămas să meşterească;
vise fierbinţi.

ieri dimineaţă luna era aproape plină
în gura metroului
pe cer sunt lipiţi cu soare,
la fel ca abţipildurile,
veşnic motiv al fericirii altcuiva,
că doar suntem încă oameni...
fiindcă vreau să-mi lipesc eu pe pleoapele chelite
gene de soare!
deci, revin, pe cer, lipiţi cu soare mînjit peste colţuri
nori grei şi mofturoşi;
copacii şi-au dezvelit ghearele spre cer
şi-arată tare rău despuiaţi...

ieri am dat nas în nas cu un fulg de zăpadă;
cred că s-a speriat şi a fugit.
am rîs că a făcut pe el, micuţul,
eram umed pe obraz...
sau erai tu?
nuanţe de gri şi negru
apoi te uiţi spre cer...

poveste cuVînt

2007-11-21T18:32:00.000+02:00

frunzele erau la orizontală,
ca într-un tablou;
e toamnă şi e tîrziu,
nu e încă noapte, dar e timp de iarnă;
ţie ţi-e dor de vară.
mie mi-e dor.

un vis bleu culege frunze uscate
şi-mi şuieră buzele tale
povestea gîndului.
zambesc ochii tulburi
şi gura plină de sărutul tău.

ca şi cum ar fi făcut dragoste
şi-au rămas îmbrăţişaţi,
Frunzele sunt mîzgălite la orizontală
ca într-un tablou cuVînt.

Stabilopozii unei mări liniştite

2007-10-30T11:45:00.002+02:00

Te-am luat de mînă
să te trec mulţimea.
Eu mă gîndeam dacă îţi place mărul,
scăpase jumătate în mîna ta
din jumătate mîncam eu;
ea se gîndea la mîinile noastre,
dacă o să le despartă
vreun val de suflete bezmetic?!

Gîndurile mi se îmbătaseră şi dibuiau
cărarea lunii
gîndurile ţi se-mbărbătaseră şi-mi căutau
cărarea buzelor.

Luna pleca din gîndurile mele,
îşi croise drumul cu grija lui Gretel,
din gîndurile tale fugise o talpă de melc,
lumina-dîră spre amintire valurilor.
marea era liniştită
ca o potecă de munte.

Era plină cînd ţi-am dat drumul la mînă
să-ţi cuprind buzele
şi s-a îmbujorat cînd mi-ai luat mîna
să o aprindem...

Mad

2007-10-08T08:56:00.000+03:00

respiraţia ei îmi sfredelea buza,
undeva la hotarul dintre
ireal şi adevăr.

picăturile făceau bătaie pe ultima silabă
înainte să se arunce
a doua oară pe pervaz.
florile-adorm
şi respiraţia lor umedă
bîntuie un nor de frunze
uscat.
secunda s-a oprit în foşnetul din geam

- s-a auzit ceva?
- în blocul ăsta se aud multe...
- se aud şi visele oamenilor?

Cît un crîmpei de lumină

2007-09-24T11:55:00.000+03:00

aşterne-mi oasele de firul primelor secunde
şi uită de ele acolo,
fă-le sa plîngă cît le gîdilă roua,
fă-le să rîda cînd plouă...

era frumos soarele în dimineaţa aia,
prea frumos, zici tu;
soarele are un costum
pentru fiecare pereche de ochi
care se ţin de mînă.

te-ai aruncat, tot în dimineaţa aia
în bazinul de raze care te-aştepta cuminte în balcon,
nu-ţi mai ajungea un colţ de pătură
şi-o bucăţică de pernă...
şi iar a trebuit să cobor după tine
cu blugii suflecaţi
şi tălpile călite,
să te culeg
şi să te pun la gît.

adu-mi aminte mîine,
azi am puţină treabă,
deci nu uita să-mi spui
că roua se evaporă
şi pluteşte oarbă, nu cade grea,
adu-mi aminte să nu-mi uit
aripile acasă...

Septembrie viu

2007-09-20T11:16:00.000+03:00

plouă iar,
plouă ultimile picături de apă,
s-au luat de mînă, să zboare,
de undeva din gri,
spre gol

"ne-aruncam dintre buzele norilor
biciuite de săruturi-fulger,
ne-aruncăm să traim"

"copiii surorii mele s-au strîns
la masa unei frunze de nuc,
ştii, copii noştri ne seamănă ca două picături de apă,
glasul nostru
e tînguirea morţii şi bucuria de-a trai..."

ce cald e la tine-n palmă...

Poate

2007-08-05T10:18:00.000+03:00

s-ar putea să fie de la soare,
dar el a fost mereu acolo...
o fi de la palma grea a valului
care ne-a pocnit pe amîndoi pînă ce ni s-au unit mîinile,
sau de la mare,
că ne-am întîlnit la graniţa dintre nesfîrşire şi cer

poate de la sarea uscată pe corp
şi algele prinse în păr,
de la oaza din buric pe care a plouat-o seninul,
sau luna rotundă şi neagră din visul irisului...

poate mi s-au frămîntat gîndurile
pînă cînd gîndul a devenit trup...

un gînd, coşarul şi-un noroc imaginar

2007-07-16T16:02:00.000+03:00

să ştii că praful de stele nu străluceşte,
e bun numai de dat sub ochi, să ai noroc de vise vii,
aşa cum un gînd al meu
a mers o viaţă-ntreagă în colţul gurii
c-un pai furat din coada unui coşar,
de dragul unui noroc imaginar.

te-am aşteptat la semafor să te trec strada,
şi-mi tot spunea omul roş
să-mi iau ochii de la zebra lui.

începuse să plouă cu inimi nevîndute pe 14 februarie...

linişte

2007-06-29T08:31:00.000+03:00

era linişte la metrou,
chiuia un bec care adormise la un film de groază;
două guri de venin închipuiau aceeaşi rană,
era linişte la metrou,
iar eu m-aplec puţin, cît să nu dau cu capul de sub pămînt,
tu te ridici puţin pe vîrfuri, cît să ne încălzeşti buzele,
sub pămînt e iarnă,
strigoii nu merg niciodată cu metroul,
sub pămînt e frig,

gura de metrou din iancului era închisă.
nu mai mînca oameni,
becurile erau stinse,
era linişte la metrou.

Timp pentru toate

2007-06-12T14:59:00.001+03:00

miroase a tei transpiraţi
între două respiraţii fierbinţi,
timpul se trezi iar şi se tîrî leneş înainte,
să-l prind de mijloc mă întind
la mijloc mă pierd
în glasuri, oameni şi autocare vii
cu copii spre muzeu,
să-nveţe că trăim între jumătatea dorinţelor de ieri
şi jumătatea speranţelor de mîine

miroase a tei transpiraţi
ca anul trecut, cînd, pe vremea asta
transpirau teii peste noi

pe mîna ei transpirată
ca o frunză de tei sub arşiţă
luneca degetul meu ca talpa unui melc

Ploaia

2007-06-09T20:23:00.000+03:00

miroşi a ploaie de vară
şi … şi cînd plouă, ai urme de praf de soare în păr,
parcă ai strîns tot polenul din ultimul buchet de flori
să … să-mi umplii fălcile de albină;
cînd vii, parcă–mi tropăie-n urechi ropotul ultimelor 23 de picături
care-au mărşăluit pervazul.
să nu-mi fugi de sub podul palmei,
că ultimul rîu împreună l-am trecut,
că ultimul rău l-am trecut împreună.

primăvara tu eşti ultimul gînd frumos din iarnă
şi prima ploaie o-ntîmpin sub umbrela ta,
că ştii că sînt uituc,
dar ai tu grijă...

nu mai zic că-n fiecare clipă-s alt degustător de vinuri,
dar nu stiu cum faci tu de-mi strecori
de fiecare dată printre buze
un strop ca de la gîtul unui Saint-Bernard.

atîta timp cît o să plouă,
ba nu, de data asta ploaia eşti tu,
eu m-am pus ultima oară;
atîta timp cît o să vii spre mine
o să ştiu că plouă...

Şşhhhh

2007-05-18T09:50:00.000+03:00

mi-am lipit tîmpla de cer
într-a cîta încercare de a asculta
chicotul îngerilor.
ca un gînd inund
clar de cerul gurii tale
cu steluţe de fildeş
şi pernă vie, guralivă
să-mi şoptească
într-a cîta încercare de a mă face să aud
glasul îngerilor.
de ultima oară de cînd a mai trecut încă un an
m-am făcut stetoscop atîrnat de urechea unui doctor
şi-am ascultat mii de inimi de copil
să găsesc ropotul îngerilor.
la umbra cîtor sîni să stai
topit de orişice senin de august
să poţi s-auzi cînd habar n-ai
că-i mai viu şi mai cald decît poala oricărui cer
chicotul îngerului...

o sa memorez glasul copiilor
să pot vorbi şi eu cu îngerii...

marea tace

2007-04-24T21:21:00.000+03:00

o să-ţi rup un fir de nisip
de pe-o creastă de munte
trimit în ecou ultimul suspin
tu, plecată pelerin la mare
eu călăuza gîndurilor cele de pe urmă,
far din vîrful unui dor înalt;
curgea o cascadă pe dreapta cînd ai plecat
ştii că i-am zis Clepsidra, ca să fie-a noastră;
am numărat jumătate din picurile rostogolite ieri
jumătate le numeri tu cînd vii;
de Paşti am ciocănit ouă,
mie mi-a crescut un ciripit în piept
ţie poate ţi-a picat delfinul greu
şi-ai plecat să-l scalzi...
să-mi aduci o gură de aer sărat
şi-o mînă de pescăruşi
pentru ciripitul din suflet...

de nicăieri

2007-04-18T17:30:00.000+03:00

un cuib de flori pe-o creangă de nuc,
cei trei boboci rămaşi singuri acasă
visau floriile.
toate florile trăiesc s-ajungă
strînse buchet în pumn de fetiţă.
o barcă de lumină a aruncat ancora
printre nori
Marea tace
iarna pune urechea la gura sobei
ţi-ascultă cărţi de dragoste din mii de limbi de foc,
vara le joacă cu oameni de nisip
O chema Crenguţa şi trăia-n pădure

Ca prin vis

2007-04-17T18:32:00.001+03:00

Şi spune-mi c-ai visat aseară
că visai lîngă mine
petale de cireşi japonezi,
cu haiku-uri gravate pe umăr;
mîngîieri de gheişă
ca aerul cald într-o livadă, vara
(aici visai şi tu frumos pentru mine)
şi spune-mi că pe oamenii ăia de la metrou
care se sărutau
nu i-a înghiţit rîma sub pămînt.
Am citit într-o subtitrare
că toporaşii sunt cele mai dulci flori
şi apa de munte cea mai pură
curge DIN munte,
spuneau că diamantu-i rocă vulcanică
şi-i cea mai tare piatră pe pămînt.
Cum ar fi să-ţi dau toporaşi
ca să-ţi mîngîi pofticios buzele
şi-apoi să-mi aduc aminte
cum spuneai în vis c-ai visat aseară
petale de cireşi japonezi...

boris paşte

2007-04-06T13:09:00.001+03:00

am aceeaşi idee fixă de două zile,
de cînd a răsărit iar soarele în poze,
aceleaşi poze triste cu chip roşcovan de cer.
stau întins
şi mereu altă oră se scurge pe marginea patului,
de fiecare dată alta.
din saltea ies aburii ultimei nebunii
cînd te iubeam descreierat,
ca şi atunci, în cap am doi şerpi încolăciţi
în chip de limbi nebune,
tu erai gîndul cu chip de femeie,
eu eram tristeţea cu colţurile gurii căutînd spre cer.

cum pot sa traiască două cîntece în aceeaşi răsuflare?

au înflorit cireşii.
două prepeliţe ciuguleau aceeaşi păpădie.
boris paşte.

Cred că era prin mai

2007-03-22T16:47:00.000+02:00

Cum să te trezeşti dimineaţa de după visele urîte
cu mîna plină de mîna ei,
cu mîna-monstru,
pumnul diform ce face cît două jumătăţi de inimă plină?
Să strîngi ghemul de fluturi din gît
şi s-alunece neîndemînatic firul-noduri prin stomac,
să te crezi Popeye pe dinăuntru...
Am alergat desculţ prin Kiseleff
şi niciodată ploaia nu m-a cocoşat mai rău,
cu palmele lor minuscule, fiecare picătură mă-mpingea din creştet
să-i împing buzele peste prăpastia buzelor mele.
N-am rîs atît de ultima oară cînd m-am născut,
mă gîdilau degetele fiecărui fir de iarbă;
papucul din dreapta mi-era vîrful aripii
sau dacă mă gîndesc mai bine, era o gladiolă
din cine ştie ce închipuire cu gladiatori.
Aveam două corpuri şi o singură inimă,
mîna-monstru, inima cu două atrii mîini de oameni
zîmbet plin şi ochi ca-n desenele animate japoneze;
papucul din mîna ei stîngă cred c-a fost mereu un mugure de aripă...
Cum e să adormi într-o seară
cu pumnul strîns şi, laţ la gît,
din tîrg, o inimă de tinichea?

De ziua mea

2007-03-06T21:37:00.000+02:00

Cuierul împodobit cu baloane,
de data asta roşii,
ca două zîmbete pierdute în zăpadă,
de data asta mai desumflate parcă...
Cuierul,braţele întinse,
de fiecare dată maro,
de data asta parcă lemn vănjos, nu rumeguş beregăţit.
Baloane
de data asta roşii
atîrnă bleg, ca ugerele unei vaci bătrîne
opintite-n buzele înfometate ale unui suflet fără soţ.
Să-mi pun haina în cui
şi pofta pe-un fund de balon creţ,
să-l mulg cînd mi s-o face poftă
de pofta zilelor cu baloane roşii-n cui
şi gropi de lumînări in prăjituri...

Vara

2007-02-10T22:31:00.000+02:00

Cât de mult am aşteptat să vină vara… încă o mai aştept…
Şi cum stăteam eu aşa, visător, vine, dintr-o dată, de (şi dă) peste mine, mă învăluie, mă sfârşeşte, mă încălzeşte, ea, vara… Apoi, iar ploaie… şi parcă, de data asta nu se mai termina.
La noi, în România, asfaltului nu-i place apa, sau, poate, uituci cum suntem, am uitat să-i desenăm guri. Ce sete i-o fi, săracului….
Ieri m-am grăbit, să vin să văd apusul, să mă rog să fie ultimul apus stins în ploaie, să mă rog de vară… aşa cum m-am rugat de primăvară să mă dea de trei ori peste cap, să devin un fluture, să zbor, să mă las prins…
Nu vreau să mă iau iar cu vorba şi să uit… ieri mi-am pierdut o sanda. Şi cum mergeam, aşa, desperecheat, prin ploaie, găsesc un adidas, adus de torentul străzii. Desperecheat dar încălţat, am pornit…
Am alergat spre nicăieri, aseară, în vis… dar m-am trezit înotând… iar îmi inundase soarele camera-n lumină…. Am pus un lighean pe pervaz şi m-am îmbăiat... încă o zi…

-- Vrei să te ţii după mine?
-- A, deja te-ai alipit mie? Să ştii că eu nu mă opresc niciodată! …nu mă lasă…

Oricum, oriunde, e vară…
Timpul s-a oprit undeva, la umbra unui salcâm şi gâfâie.
Numai noi alergăm…
Odată şi-odată trebuie să mă opresc! Să ies din visul meu nebun… Să mă aşez la bancă şi să scriu…
despre vară…

coroană de sfinţi, Din visele pierdute

2006-12-13T11:53:00.000+02:00

Fă-mi coroană de sfinţi
din nori senini
şi la poarta raiului,
să-mi plouă în suflet.

Din visele pierdute fă-mi copertă,
să-mbrac alt caiet de clasa-ntîi,
dă-mi ochi de cerb
şi retuşează-mi zîmbetul,
transformă în aburi dorinţa deşert
şi-n nori de apa grea lacrimi amare,
şi la poarta raiului,
să-mi plouă din suflet.

Două frunze moarte sub un strat gros de zăpadă

2006-12-04T13:56:00.000+02:00

Mergeam iar prin padure, cu mîna prinsă în părul tău.
"Ia-mi tu şuviţa asta şi fă-ţi inel din ea..."
Cîinele cu spate de ţestoasă şi labe de sfinx:
"Dacă nu îmi dai drumul să muşc apusul, o să-ţi tai la noapte calea, cu o pisică neagră în gură!"
Pe Boris îl cunoşteam inainte să se nască, dar nu îl văzusem vreodată mai viu decît azi.
A venit iarna şi dacă nu se filmează o scenă veselă, cu Moşi Crăciuni cu bărbi false, fulgi de săpun, urşi Coca Cola şi tot tacîmul, înseamnă că a ajuns prea devreme.
Iarna se aburesc geamurile la maşină şi ne curg mucii, se usucă pielea pe mîini, şi-n loc să ne crească blană, se face pielea de găină. De parcă de-asta avem nevoie!
Iarna se zbenguie copiii şi hrănesc un moş crăciun imaginar. Tata-i tînăr mă! să fie al vostru moş!
Mi-am pus în pămînt un gînd de astă vară: să plec la peşte, în cizme lungi şi undiţe de-alun, să-l doară fundul cînd l-oi prinde, să plec la peşte, deci, şi să mă aleg cu un soare. Să-mi ningă raze iarna şi de steluţe ninja să-mi fie plin parbrizul, să va fie vouă frig, cu moşul vostru roş! (Nimeni nu mai citeşte basme azi. Mai bine, că autoru-i chel.) Nu vreau o zi pentru cadouri şi nici cadouri pentru-o zi.
"Astă vară m-am împiedicat de-un val. Am căzut de-am crezut că o să se spargă marea."
"Eu nu ştiu decît să latru şi să îţi mănînc din mînă. Ce e aia mare?"
"De mare te împiedici iarna în gînd, marea miroase a ciorbă de peşte cu transpiraţie şi nisip."
Am deshumat două frunze moarte de sub un strat gros de zăpadă. Una nemţoaică, alta franţuză. Pe spatele unui fulg scria Made in Siberia.
"E prima mea iarnă. O să doară?"
"Nu. O să ningă..."

Amintirile unui glonţ

2006-11-29T21:21:00.000+02:00

Adu-mi aminte cum eram in puşcă,
'nainte să ne scuipe-n vînt;
cu colţi de-oţel din carne muşcă
gura noastră, muţită de cuvînt.

Adu-mi aminte cum eram în noapte,
'nainte să ne-orbească soarele cel sur,
atunci cînd şuieram în şoapte
moartea celor dimprejur.

Adu-mi aminte cum muşcam lumină,
'nainte să ucidem, cu sînge rece, vîntul,
'ţi-aduci aminte fruntea cea senină
şi cît de moale-i gîndul?

dincolo de secunde

2006-11-28T10:58:00.000+02:00

S-a topit timpul
şi-n fluida nemişcare
mă scald
rîd.

undeval,
echilibristică pe-un fir
de orizont.

buzele mele roşii
delimitate de două nopţi
se oprisera la mijlocul zîmbetului;
timpul murise...

Despre îngeri

2006-11-18T11:28:00.000+02:00

Simţeam cum îmi aluneca
fiinţa printre degete...
credeam că mi-am crescut
labe de raţă
de ultima oară cînd ai fugit pe-acolo...

Ştiam că îngerii nu zboară
decît pînă la prima picatură de ploaie,
iar toate despărţirile se negociază sub umbrele...
Dumnezeu trebuie să fie foarte singur,
ar trebui să-ncepem să murim
doar vara...

Ştiaţi că îngerii nu zboară
decît cu perna golită
de vise împlinite?!

Frînturi de cuvinte

2006-11-10T13:45:00.001+02:00

Ne curg mîinile în aceeaşi picătură
şi dacă n-om avea palme, ne-om ţine de buze
şi dacă n-om avea palme, ne-om mîngîia cu ochii,
dacă ne-or muri frunzele,
străzile vor fi măturate de pictori morţi
toamna.

Am pictat în cărbune pe spinarea unui nuc bătrîn,
şi-ntăresc negrul cu coji de nucă verde;
cînd o să ne moară toamna ne vedem în munţi,
pe creasta primului vis nins,
pe buza lunii.

Acum pleacă dintre vise,
sparge perna şi du-te, şi trăieşte,
aleargă din nisip cu părul vîlvoi,
şi văi şi vaduri şi cîmpuri îndragosite,
copil drăcos cu ochi maro,
trist epitaf al timpului pierdut...

O mie de leghe sub zări

2006-11-03T14:41:00.000+02:00

Curge seninul în fulgi mari
amari sunteţi toţi, băi fulgi de ciocolată!
Şi numai lapte acru-ţi curge de la sîn...

Transpir rece, că mi-a intrat frigul în suflet;
anul ăsta n-am văzut nici o frunză blondă;
or fi murit fără sî-mi spună!?

Oceanul ne-a secat.
A rămas o baltă în acvariu,
ţi-am semănat plămîni
în seceta de viaţă ce ne-a cuprins
şi-am dat drumul la aerul din calorifer,
să-mi mîngîie iar ceafa un gust fierbinte...

Mă găseşti în Balta Moartă,
printre vietăţile cu sînge rece;
eu o să fiu doi irişi roz
sub talpa valului...

Humus

2006-10-27T13:37:00.000+03:00

Te-am îmbraţişat într-un cutremur
şi ochii tăi mari se prăvăleau
la mine-n nod din gît, năvod,
ca o ploaie de roci carpatine.

Îmi plimb mîna pe corpul tău cald,
umed,
şi-mi fuge ca într-o alunecare de pămînt
mi-am lipit timpanul de-un por
orfan de fir de păr
s-aud zvăpaia glasului humei
s-aud zbiaretul mumei
cu două vieţi.

Nouă mii de trăiri
într-o frimitură de trai
într-o miime de secundă
rămîi fără grai.

Altă nava-mamă îsi sărută văpaia,
aruncă-n luptă suflet de chirpici,
să sugă apă şi trăiri străine,
să simtă-n gît năvod
şi-o ploaie de vise carpatine.

Toamnă arabă

2006-10-20T17:42:00.001+03:00

Cerul îşi aşterne dreptul la văl
ca o arăboaică la concurs de Miss Privirea
un soare şi-o lună-şi zâmbesc pe-un trotuar,
el plouă zâmbete cu dinţii la vedere,
ea-i plină.

Miroase a rugină şi-a sânge de porc,
a fân pârjolit şi-a fântâni secate
de-ngheţ milenar,
eroul din cocină-şi schimbă doar tonul,
istoric umflat si murdar.

Alerg pe-o măTură de noapte, să nu ma piardă somnul,
înghit pilule cu piure de castane, să ţină trează memoria,
şi-ntind cu urma degetului mare
persanul casant,
ca un mameluc insist că niciodată nu-i
pierdută gloria...

în linişte

2006-10-16T20:26:00.000+03:00

un ochi injectat cu nesomn
odihneşte un hamac de ţesătură de cearcăn
urechea vorbeşte de-un surd,
de zbieretul iepei

ce palid eşti!
azi iar ai privit infinitul?!

Aripile (metamorfoză)

2006-09-21T12:52:00.000+03:00

Încă mă mai dureau
cioturile
ultimului seceriş,
ca şi cum
ar fi vrut să-mi spună
că n-am uitat să zbor.

Să mor, dacă ştiam!

Plângând,
cu ochii în tavan,
aflam că puteam pluti
şi înota,
până la prima gură
de apă.

Acum învăţ să merg,
cu paşi lichizi
şi echilibru aerian.

Măcar că e rotund
pământul nostru!

Aştept să păşesc,
cu mâna plină
de mâna ta,
linia ce taie
cerul de mare...

Cîteva cuvinte despre ea

2006-08-31T10:13:00.000+03:00

despre fluturi

Am vrut să scriu de-un colţ de nor,
de-o frunză ruginită de soare,
de-un fir ce se-ngrijeşte
de conversaţiile buricelor degetelor noastre
tîrziu în noapte,
măcar de telefonul fără fir al copilăriei,
dar în secolul nostru ne-auzim perfect...

Pe lîngă voi nu trec fanfarele lui Dan Spătaru?

Am vrut să scriu cum a izbucnit soarele
prin gene în dimineaţa asta
sau cum mi-a schilodit un vis senin
cerul fără nori,
că mirosul tău mi s-a înnodat în gît
că-i pielea de găină de la curenţii de aripi din stomac,
de-un zîmbet plin şi o privire rătăcită,
urme de paşi cu toc,
două păpuşi...

Big-Bang

2006-08-09T10:44:00.000+03:00

Explozie,
suflu,
recul.
Deasupra, lângă stele,
în întunericul ideilor,
am avut dreptul la
explozie…

M-am risipit,
în mii de bucăţele,
fiecare să povestească
dragostea ce le uneşte…

Coşmar

2006-08-09T10:41:00.000+03:00

Se topea zăpada în umbra paşilor mei,
desculţ priveam întinsul,
ascundeam în sânge zmei
ce mistuiau cuprinsul.

Ardea focul gheaţă, zmeii să omoare,
dar pasu-mi culcă iarba cea de flăcări udă,
simt vraja cum dispare,
frigul mă mângâie, iluzia reapare...

- Hai mă odată, trezeşte-te, nu vii la derdeluş?

Pentru totdeauna, noi

2006-08-08T00:44:00.000+03:00

Stăteam faţă în faţă,
ca doi străini
ca doi străini care se iubesc…
Mi-a venit, aşa…
m-am trezit,
scuipându-i în faţă
fierea.
L-am murdărit
cu visul dreptăţii mele…

Inima mea flegmatică,
bătea în ritmul muzicii
inimii lui,
el, pomul,
eu, frunza…

Şi vine toamna…

ps. take me up, when september ends...

O clepsidră

2006-08-08T00:31:00.000+03:00

.........Sunt o clepsidră, timpul se scurge în mine,
.............am inocenţa la picioare, iar prezentul
....................zguduie inima mea de sticlă.
..........................Trece păcatul iubirii
......................................prin
...........................trupul meu subţire
..................şi-n freamătul viitorului se rătăceşte
................trecutul…Sunt o clepsidră; prin făptura
......mea se tânguie clipa ce se stinge, luminând trecutul…

Iluzie

2006-08-08T00:26:00.000+03:00

Te-agăţi de raza de lumină,
ai vrea să urci la stele,
să-l revezi pe bunicul
ce s-a stins…
să simţi cum curge-n vine
sângele nemuririi…

Deasupra, cocoţat pe-un nor,
satana-şi scutură ţigara…

Lunatic

2006-06-22T10:25:00.000+03:00

The sky is laughing, heavy tears fall…and those icy teeth
bite the sun that runs, with tongues of fire in his back,
and leaves us in deep coldness…such a bad sun!

Only the moon kisses my eyelid, even during day,
I love staring at her hidden face, because I see it…
or not? Hey, dad, when I grow up,
I wanna be an astronaut!

So I can fly again, towards the sky, like I did before,
towards the Beginning, when Universe had been created,
when there was Nothing and no one to be hated,
to see the birth of stars,
I want to feel their cold heat, to cry when one dies,
to sing and laugh when another is being born…

Then, I want to fly towards the End,
so I can see Him in both frames,
so I can see Him burning the other in flames
of frost,

I’ve been a ghost,
I used to have a body
which once asked his daddy
to become an astronaut…

Dad, hey dad,
no matter what,
I’ll become an astronaut!

Just looking at me, you’ll find me crazy,
though you see it, I’m not lazy,
well, I still believe I am the best
at talking to myself about the stars that rest,
up, hanged to the ceiling…

Either way…mum… Mother!
just don’t cry, relax, you shouldn’t bother,
come and sit, rest and listen to my story,
please, be happy, smile mother, don’t be sorry,
I will become an astronaut!

Nobody listens?! I guess it’s better this way!
At least, nobody ‘ll say
that I’ m a lunatic…
and if I am, stars will obey…

My sky, prepare! I am coming!
Why?
Don’t you know? Maybe you’re shy
or you just don’t want to admit
that I’ve never been a twit…
or, perhaps you didn’t hear…
oh, my dear,
I’ll become an astronaut!

ps: nu stiu cum, sa va spun.... ba stiu :P dar nu vreau ;))

Poveste

2006-05-08T11:24:00.000+03:00

Miroşi a apă termală în zăpadă
şi gust de roşie cu brînză,
te-aleargă pe stradă ouă-ochiuri
şi-ţi zîmbeşte nostalgic un iepure de ciocolată.

Între două clipiri de soare tu joci în vise,
mereu alt rol în rolul lunii,
Luna lui Sisif, doar te-ai născut la Marathon.

Între două bătăi de ceas,
prins de secunda dintre limbi,
un fulg ce se visa starletă
(dincolo de Marea Barieră de Corali)
îşi urla visul:
... şi-n ea găsisem miez de august
şi-n ea trăia şi marea...

Dolls

2006-05-06T22:09:00.000+03:00

You believe you know how all things started?
You nod.
You realize, then, how the beginning was? No? Imagine a high school’s courtyard, in the big day; you too ask yourself why is everybody so anxious to come to school? Twice a year, the courtyard is filled with souls, at the beginning and at the end…
At the beginning it was Nothing, and he ruled in darkness, which was like night, but much darker. And Nothing, who had no friends or enemies, was feeling so alone that, when he heard His voice, he named Him, like for himself, he named Him Messiah.
And Messiah saluted Nothing, but the power of the first word killed Nothing, and how happy he had been…
Upset because of the horrible deed of the first word, he dropped a tear on his tombstone…and so was created the land and the oceans, from the murder of the primordial word.
Then, He forgot…
One day (one of His days, because a day for Him is eternity for us), He remembered, when he saw His clay toys, abandoned on a shelf. He had gotten bored of them and He had stopped playing a long time ago, time passed so furious, seeing that He can’t be defeated, that even He couldn’t remember when had been the last time He had played with His dolls. As a sign of gratitude, and in the memory of those moments when they were His best friends, the only friends He had, He gave them life… so easily… and He banished them, to watch and study them, to realize what love means for two clay dolls. But what if they would not fall in love?
He dropped them there, to love each other, and, if not, to wait for Messiah to come and teach them.
But dolls hated darkness, so they waited, and he made the first move, talking in Romanian: “Sun_teţi mulţumiţi?”. It was enough for them to realize that bulb that shone above their heads had to have a name, and, because they didn’t know what a bulb was, they followed Messiah’s will and called it “sun”. The rest, they couldn’t remember, but, anyway, they thought it was enough.
The dolls were happy, though they had no reason to be… they had just been banished from God’s shelf, and now they were waiting for the sun to fall and sleep, so that they could dream…
He couldn’t stand them telling Him what to do, but He realized they were right, then He said, in Romanian: “V-am adus un moon_te să vă lumineze calea.”
Seeing Him upset, they said in a naughty tone: “Aren’t we allowed to, at least, dream about Your shelves?”
He made a white rock, a precious one, which He laid high in the sky. He forgave them, because He realized that his dolls had developed a personality. He forgave them because He could forgive anything, but He never spoke to them again. His dolls had upset Him, His dolls had let Him down… dolls… who were no dolls at all…
They didn’t know words yet, and if they weren’t able to understand each other, how were they supposed to understand Him? They supposed that the big white rock that was hanging as a picture, in the infinity of the black night sky had to be named, as He would have wished, but they couldn’t ask Him anymore, because He wouldn’t answer.
They called it “moon”, because this was all that they remembered from His words, when He created it. With their narrow minds, they would have called it “The Great White Rock”, but it was too long to be remembered, not to mention the fact that it had to carry His words.
“Moon” was good and short, and, when they thought that they were on the verge of falling asleep, they just had to call her, and she would come, like a white bride with a dark cloak. As time passed by, they didn’t have to call her anymore, she just knew when to come, and always in due time. That’s why they loved her…maybe He hadn’t forgotten them. The sun too got used to coming and washing their dreams from their faces with a sponge of sunny rays and to round darkness with light.
He had stopped speaking to them, so, they started feeling alone, and they got bored of themselves. Something had to happen, something to fill their life… One day, she (now their personality was finally whole) grabbed wet clay and started to play, and it was raining… the sky was spitting life over the tiny cub of clay. In order to know him, to recognize him, he had to have a name, but they didn’t know, they couldn’t, they didn’t dare… But just then, a voice from above cried: “Bei-bi…ni făcurăţi!”.
They suspected that every name must have at least two syllables, though they didn’t know yet what a syllable was, so they called the little thing they owned “baby”, because… they didn’t really know why…
He talked to them, but they didn’t realize it… He was Above, playing, while they… they were happy…
…It has been a while since God had spoken to his dolls, and they had forgotten about their Beloved Creator. Of course, there were a few who still hoped to hear Him speak again. In fact, He was talking out loud and many that heard Him would write what they hear and call it Inspiration. He also sang and, oh, God wasn’t His music beautiful? But some of those dolls that were still controlled by Him used to live a lonely and misunderstood life. What the majority didn’t know was that understanding had always come from Above.
Meanwhile, a new creature had been born, a Runner; a desperate one, and only those who were in love, could hear his cry, from above the clouds. They believed he was chasing God, because he was always shouting “Tie_me!”.
Because of this forceful runner, the Earth started to spin so fast that, sometimes, the weakest dolls would get dizzy and, because of the tremendous speed, fall. What the other dolls saw and were unable to understand was where their friends went. They saw that, when they touched the ground, their weak companions became one with God’s sigh, what they believed to be their mother (because this was the way they called the mud), turned out to be their purifier. She was feeding them so she could feed with the weak.
But for some of these dolls, the runner was precious, although not even God, who was being chased, knew why.
But he knew one thing… He knew why they started to call Him God. It meant Give Our Dignity and, of course, they referred to His so desired shelves. The dolls became so obsessed with the desire of at least seeing those places that, at first, they called themselves pupils, as a cheeky remark of the fact that they had eyes and could see Him hiding.
But He was so busy running from that crazy creature that He forgot…
Some still believed in Him, but they were separated into two parties because one of their leaders, a man that labeled himself as being His messenger, though, after he died, everybody started to stare in his mouth, searching His words, tried and succeeded to defile His speech. The world was divided into two and the two parties were fighting in the name of faith, for supremacy in front of Him. But he was too busy, running. So, some thought it would be good to protest and they were called Protestants.
They started to call themselves humans, so He could hear, stop for a second and explain…but he was on a run…
Humans were getting bored, so, some of them, mostly those that considered Sun’s light a divine one and his heat God’s touch (those that had lost their faith because they have never felt the hand of WINter), started to worship their own babies. Of course, they weren’t cheating at all…His shelves were so far away…
One day, they realized they were so many that they started to fight. Those who started called this process W(e) A(re) R(ulers).
But none really was.
…
Until one day, one of the rulers decided to kill another, and, in order to kill his other self, he built an arrow, a big one, which he had called MO(nster’s) AB(olition).
He threw it towards his enemy and waited. But what the attacker didn’t know was that, inside the arrow, whose, by the way, name was MO(nsters) AB(olition), was sleeping Nothing’s ghost, whom was still dreaming himself as the supreme Ruler and was very angry on G(rave) O(f) D(ignity), his Assassin.
Once set free, he started eating humans so fast that even Time, the runner, had stopped. But it was too late… Because of the tremendous effort, combined with the scare Nothing gave him, the only one capable of chasing God had a heart attack and died…but God was playing… He was upset, but had to admit, that there is a price for everything…
His dolls were happy…in Nothing’s belly they had found His shelves and He could speak to them again…
Everybody was satisfied, even the sun and the moon, who were finally completing their romance, there, inside Nothing’s… stomach.
You believe you know how all things ended?
You nod.
You realize, then, how the end was? No? Imagine a high school’s courtyard, in the big day; you too ask yourself why is everybody so anxious to leave school? Twice a year, the courtyard is filled with souls, at the beginning and at the end…
At the end it was Nothing, and he ruled in darkness, which was like night, but much darker. And Nothing, who had no friends, nor enemies, was feeling so alone that, when he heard His voice, he named Him, like for himself, he named Him…

vantul, marea

2006-05-03T11:00:00.000+03:00

batea vantul.si vuia marea
pe buza de jos,
pe buza de sus
respira saliva-n scoica buzelor noastre.

vuia marea. si batea vantul
miezul ei de gheata curgatoare
ademenea carcasa mea de carne fiarta

batea marea. si vuia vantul
alergau dement cativa pasi ai mei coama unui val
cu pingeaua tocita si mangaiata ud
si-n valsul nostru cu priza nesimtita
ameteam betia dorului.
viua.batea

Blue

2006-04-04T17:04:00.001+03:00

I ran my feet allover the room
so empty...
I ran my feet with crippled arms
so empty...
I ran my feet over dead lips
so cold...
I ran my feet over rusted belly
so cold...
I ran my feet over snowed soul
so old...

Paşi

2006-03-31T12:36:00.000+03:00

Alerg năuc nebunia unui colţ de nor
cu petale de vişini prăfuite de rouă
şi pat de piele fină, proaspăt masată
şi mâncare apă de gură
şi băutură aer tare...

Alerg năuc nebunia unui colţ
de pat dezgolit de cearceaf,
într-o îmbrăţişare tandră cu goliciunea...

Alerg năuc nebunia...

PrimăVara

2006-03-23T09:05:00.000+02:00

Am sădit ultima rază de soare
în prima zi de iarnă fără nori
şi-am dârdâit o plapumă călduţă,
burta fierbinte să ţină în viaţă
căldura.
Siamezi o iarnă, pierduţi în flash-uri,
d-aia eu, omul, urăsc timpul relativ,
că te simţeam aproape,
că te simţeam deasupra,
acum o clipă,
acum o altă viaţă...
Mi-ai străpuns pântecul,
sigilând cu pasul tău fierbinte
ultimul buric,
am deschis ochii miraţi:
seninul roz.

p.s.: j'aime le PrimeTemps

DinNou(!?)-Na

2006-03-08T09:05:00.000+02:00

Urăsc fulgii de zăpadă,
urăsc stelele aruncate de-a valma pe geam,
înşiruite pe obraz,în false rânduri de lacrimi
şiroind dezgheţul,
urăsc să ningă o ploaie îngheţată,
peste frunte încinsă văratec,
urăsc derdeluşurile pline de chiuieli,
dispariţia hazului din şaua saniei
şi zâmbetul furat din traista lui Crăciun,
mi-e dor de poveştile cu viaţă făr' de moarte,
urăsc siropul din televizor
şi filmele cu arme şi apocalipsuri,
băi, mi-e dor să joc pac-pac
acolo, în câmpia verde,
mi-e dor de viaţă şi-am un nod în gât,
nu pot să-l urlu!
Să linşăm şoptit dar
zăpada şi albul şi griul de deasupra,
să stingem stelele din geam!

Alearga-mi, arunca-mi, culege-mi

2006-02-08T15:10:00.000+02:00

Alearga-mi prin ganduri,
fura de-acolo un sac de idei,
impatureste-l cu grija si jura-i credinta,
ca si cum te-ai boteza in Nefiinta.

Arunca-mi constienta printre franturi
de zborul frunzelor de nuc,
nauc sa-mi tavalesc inconstienta
in senin de Decembrie.

Culege-mi roua intre doua batai de suflet,
culeasa de pe frunzele pustii,
pitita-n gand,printre ganduri mii
murdare de noi...

EArNA

2006-02-05T22:19:00.000+02:00

I

Sfârşit de Decembrie…
Îngheţul de aseară a fost teribil, nici soarele nu mai e ce-a fost…Dimineaţă m-am trezit cu flori în geam, vreun pinguin jucaus, sau poate o pasare venita cu primul tren din tarile calde, cu flori pentru oamenii de zapada, altfel nu-mi explic…
Întunericul s-a risipit, clar ca un balon de săpun, soarele a pâlpâit puţin, ca un neon romanesc, pentru ca apoi să-ngheţe eternitatea, rămânând un bec, rece, fără viaţă…
Două ouă ochiuri mă fixează mut. În fiecare dimineaţă le întreb de ce…In fiecare dimineata, nici un raspuns. Ma gandesc, poate nu m-am spălat pe faţă…mă duc şi mă spăl, dar nu, continuă să mă privească cu ochii lor mari. Oare le-am spus că centrul atenţiei e in alta parte? Mi-e foame…eh, ochii care nu se văd se uită…
Uşa rezistă puţin, apoi, pe jumătate îngheţată, cedează, într-un scârţâit prelung, ca un urlet de placere. O dor oasele…bătrâna uşă, de când mă roagă să-i fac o frecţie, sa-i calc putin balamalele in picioare…
Gerul mă trimite în corzi şi mă izbeşte cu placere. Ce ti-e si cu visatorii astia... toti v-ati facut boxeri, fir-ati voi sa fiti! Buzele cedează întotdeauna primele, normal, doar nu ele poarta proteza de protectie, asa ca se crapă, se usucă, îngheaţă. O dâră călduţă îmi izvorăşte din nas. Mă şterg şi, cu ochii umezi de durere îmi adun, cu-o ultimă sforţare, tot sângele. Apoi îl împrăştii pe faţă, pe mâini şi pe degetele de la picioare. Ce cald e…
- Eu n-am să fiu fericită niciodată!
Asta-mi mai lipsea, contraatacul! Sângele îngheaţă şi mii de ace-mi înţeapă faţa…
Dintr-o crâşmă răzbate, suav: „Ninge iar, ninge iar…"

II

Credeam că ştii că nu există fericire şi iubire! Există numai suferinţă şi ură. Iar când reuşim cumva să ne pitim de ele, redevenim ce suntem, rupţi din rai. Totuşi, nu putem să ne ascundem mult, pentru că, vezi tu, ura şi suferinţa sunt spionii dracului, trimişi să ne vegheze calea spre întuneric.
N-ai văzut că numai noaptea plângi, niciodată cu lumina aprinsă? Ascuns într-un colţ întunecat sau sub plapumă, hrăneşti pe dracul cu puritate, de s-ar sparge odată, nesătulul!
Dimineaţa te trezeşti gol…Aşa-ţi trebuie dacă dai răului ce-i mai bun din tine!
Nici după ce mănânci nu te simţi împlinit…tocmai ai mâncat o fostă-viitoare viaţă, doar pentru că se uita fix la tine şi se dădea rotund…
Te simţi singur în lupta cu natura, te simţi stingher că totul ţi-e potrivnic, că tocmai ţi-a mai scăpat o lacrimă… „Vedete-aş sătul o dată!"
Dar frigul e devină, îşi cere birul…
- Eu nu merit să plâng!
Se stinge lumina, ca de la întrerupător şi cazi…
Dintr-o crâşmă răzbate, suav: „Ninge iar, ninge iar…"

Zebra

2006-02-05T20:56:00.000+02:00

M-am imbracat in verde
si miros a primavara,
am urme de iarba in par
si stelute topite pe buze.

Alerg , sau zbor
(nu mai stiu, sunt afumat de tot
tusesc fiecare zebra)
printre masini,
cu zumzet de motoare la intersectie,
doar m-am imbracat in primavara
si m-am mai dat si cu verde.

Domnilor semafor
si, mai ales,
doamnelor semaforite
(ca in filmul lui Louis de),
aveti mila si de omul in rosu!
El de ce nu trece niciodata strada?

În zori

2006-01-16T09:51:00.000+02:00

Se scruge un vis pe buza dimineţii,
alearg-un corp alunecos de somn,
când se deschid zăbrelele privirii
să piară tot ce-a fost adus aminte,
metamorfozat prin negru în culori;
vorbeşte perna vise neîmpărtăşite,
visează plapuma îmbrăţişări fierbinţi
şi moare noaptea,
şi-n suferinţa ei
alearg-un corp alunecos de somn...

IArNA

Un gând

2006-01-12T09:40:00.000+02:00

S-a întunecat lumina,
norii de negru-de-fum au uitat să plouă,
fumează leneş dintr-o rază fără filtru.

În fiecare picătură de ploaie
eu văd acelaşi clar de lună...

Fanfara a tăcut în ochiul de pădure,
veghează tăcerea ce trăncăne-ntre noi,
doar inima-ţi fredonează
mereu alt ritm pe tâmpla mea.

M-am scuturat de rouă
şi-acopăr soarele cu crengi de raze
crescute din mine...

Fior

2005-07-22T08:30:00.000+03:00

ochi tulburi, da,
şi mâna tremurândă,
coaste umflate în stânga,
(e grea operaţia de descarcerare)
prea mică-i colivia,
prea puţine cuvinte,
si atât de mic grumazul de balenă...
sau limba prea umflată!
ce luptă duce cu cerul
sângeriu.

da, ochi tulburi,
dar atât de limpede povesteşte vântul
ce nu ştie să cânte povestea.

ochi da, tulburi,
s-a descusut o lacrimă
să coasă dorul de tine...

Năluca

2005-07-21T20:00:00.000+03:00

atât de stângaci în lipsa ta,
Dreapta îţi bătătoreşte cărarea,
beată-n stânga, pilită spre dreapta,
hai-hui prin păr,
struguri verzi din vie, să vie-i strâng la piept,
arde tare,
atât de soare!
L-am pitit!
Umbra mâinii drepte
oglindeşte conturul
iubirii.

nici ochii nu mă înţeleg,
te văd pe pieptul meu,
la piept s-au cuibărit
un vis şi-o visă
pe ea...

Rugă

2005-07-08T05:20:00.000+03:00

Aruncă-mă la stele,
să-mi trec capul printre nori
şi între ele
s-ascult rugăciuni.

Iubeşte-mă ca pe Copilul tău
şi dă-mi o palmă cu putere,
să-mi fac curaj,
s-ascult şi împliniri...

Alungă-mă din Lumină,
să nu mă ardă ochii,
din spini să mi se evapore sufletul,
spre nările Tale.

Trimit o rugăciune către stele,
prin filtru de nori;
şi între ele,
să insipre o împlinire...

PS: Black nights white lights, your eyes amplify...

Nopti negre

2005-07-05T19:10:00.000+03:00

Am să muşc bucată din tine,
Să umplu golul nostru,
Da, am să iţi dau mâna mea dreaptă!
Oricum, fără atingerea mainii tale stângi
E goală...

PS: Daca zambesti ca prostul pe strada, e de bine? Dar daca te impinge un gand sa dormi pana vineri?

Aseara

2005-07-05T02:05:00.000+03:00

Să fii acum cu mine,
să fim numai noi,
să mă lipesc de tine
şi să mă înmoi…

Să fii acum cu mine,
să pot să te dezmierd,
să mă lipesc de tine
şi să mă pierd.

Să fii acum cu mine,
să te fac fericită,
să mă lipesc de tine
şi să te simţi iubită.

Să fii acum cu mine,
să fim numai noi,
să mă lipesc de tine
şi să te înmoi…

PS: Bai tata, io m-am facut astronaut!

Ca la teatru

2005-06-29T01:41:00.000+03:00

- în primul rând -

Nu-mi mai aduc aminte începutul,
nici măcar primul pas, în gol, spre scenă,
nu-mi aduc aminte să fi citit scenariul,
nici pe bani grei să accept a-mi juca soarta în picioare,
cu ochii lipiţi de cer şi între ei,
miros de viaţă.

Vreau sa-mi aduc aminte începutul,
măcar glasul îngerilor,
dar trebuie că nu vorbeam lucruri serioase,
de-mi închidea mama gura cu pieptul,
cu ochii lipiţi de cer şi între ei,
miros de copil.

Între început şi sfârşit
punem pariu c-am să uit totul?
N-am să-mi aduc aminte mâine
să aflu trecutul,
dar am să mă notez peste tot,
întinând înadins ultima clipă
trăită la maxim.

Lălăiala unei vieţi ce-atârnă,
pendulul secundei de-un fir de nu-mă-uita
tam-tamul unei nopţi de vară
şi dârdâiala unui fulg pe derdeluş,
(oare voi mai şti?)
cu ocii lipiţi de cer şi între ei,
miros de pământ...

Început de vis

2005-06-23T20:25:00.000+03:00

Am adunat, într-un buchet de roze
amintirile unui incendiu umed,
ce-a devastat inima ultimei muze,
zvârlindu-mi privirea-n pustiu putred.

Acum plâng, necăjit de moartea ideii,
cu lacrimi să-nmoi căldura verii,
ascult în întuneric tăcerea serii,
urăsc pe Iuda dar iubesc iudeii.

Nu-mi pasă de mine, ce să mai spun de tine,
vreau doar să privesc jocul cuvintelor pe foaie,
lângă ele sunt infinit, dar vine Somnul, vine,
e vremea jocului ce suflet împietrit înmoaie.

PS: nothing that had worth bothering

No Name

2005-06-23T00:11:00.000+03:00

I

Şi fugi
şi fug
şi nu te prind
şi lacrima ce curge
şi frânge obrazul
şi sufletul ce arde
şi se face scrum
şi dorinţa ce putrezeşte
şi mă părăseşte
şi ura
şi iubirea
şi totul e confuz
şi liniştea amară
şi unicul răspuns
şi flacăra ce arde
şi mocnit se stinge
şi sufletul ce piere
şi aripile-mi frânge
şi tot ce e etern
şi tu?

II

Şi patimile
şi răstignirea
şi suferinţa
şi tot ce s-a făcut
şi tot pentru nimic
şi viaţa
şi umbra
şi moartea
şi tot ce mă-mpresoară
şi nimicul otrăvit
şi tot vidul neumplut
şi viaţa fără rost
şi timpul irosit
şi viitorul
şi tot ce e incert
şi aripa ce-i ruptă
şi visul neîmplinit
şi tot ce se destramă
şi totul moare-n mine
şi tu?

III

Şi marea
şi nisipul
şi visurile noastre
şi îngerii ce plâng
şi durerea
şi tot ce ne-a legat
şi valurile mării
şi răsăritul meu
şi răsăritul nostru
şi ziua ce sfârşeşte
şi apusul roşu
şi luna
şi crudă-i viaţa
şi tu?

IV

Şi clipa
şi timpul ce se scurge
şi trece-ncet nepăsător
şi zidul ce desparte
şi frigul absolut
şi gheaţa
şi egoismul
şi teatru
şi minciună
şi rugă către cer
şi umil implor
şi la răsărit visez
şi gându-mi zboară
şi încă te iubesc
şi tu?

PS: some dance to remember, some dance to forget...

Iubind

2005-06-21T21:36:00.000+03:00

Am pornit la vânătoare,
la vânătoare de suflete,
în pădure, sub soare,
n-am noroc…
m-aşez în loc,
în amiaza mare…
Raza de lună
se plimbă pe humă,
ochiul meu e-n vârf de glonţ,
glonţ în inimă de rază,
groază…
Poc! Se-aşează, licărind,
plânge lumină din rană, suferind,
o culeg de jos,
o curăţ frumos,
o mângâi duios…
Mi-e foame, vreau să o frig,
mi-e frig,
mă ridic…
Bucată ruptă din soare
stă în frigare,
o înghit tacticos,
lumină din lumin-am stors,
adorm plin,
cu suflet senin,
iubesc din nou…
Bucată din lună plină,
ce doarme în mintea senină,
în somn veghez,
iubind luminez,
luminez iubind,
mă prind…

PS: Chiar foarte vesel! :D doar e soare afara!

Inima pădurii

2005-06-21T21:30:00.000+03:00

Am ascuns,
într-un pumn de rumeguş,
inima pădurii.
Auzi cum bate?
Eu o aud…foşneşte,
cântă, trăieşte…
se zbate,
îmi bate în pumn,
o strâng,
mai strâns,
cât de strâns poate să strângă
o mână, pădurea…
Am aruncat-o peste pat,
să pot să spun şi eu
că am dormit odată,
în inima pădurii…

PS: Azi sunt vesel, straino :)