Fluturi, păienjeni, praf

De nicăieri, ca după un număr de magie, vălătuci de linişte începuseră să umple până la refuz urechile şi gura... şi ochii. Întotdeauna zâmbind, ochii făceau o reverenţă amurgului şi uitau de ei, în timp ce se dădeau de 3 ori peste cap, s-ajungă în poiana veşnic verde a lui Manitu. Unde în fiecare seară rula acelaşi diafilm: Ursoaica (musai albă) şi pădurea de rugină. Li se părea totdeauna ciudat că era mereu paşnică la vederea picioarelor desculţe ale cameramanului, da' na, era diafilm!
Ochii mereu adormeau primii, apoi, încet-încet, visele veneau să sprijine bastoanele şchioape. Retina grijulie stingea lumina mereu înaintea liniştii. Apoi tăcea. Afară se auzea doar tropăitul bastonaşelor încă neîmblânzite, în oarba lor căutare a încă unui fir de lumină. Eu cred că s-ar fi mulţumit şi să adulmece urma cleioasă a vreuni neon.
Mâna tresare mereu când visul îşi întinde falangele şi, într-o mângâiere, alunecă printre degetele care se împing unele în altele, se cabrează puţin, apoi... amorţeală.
Cineva cântă stângaci la calorifer. Unul din elemenţi sună fals, şi parcă nici acompaniamentul parchet – scârţâit-de-uşă – şir-de-inele-draperie nu se integrează în nota dimineţii.
Doi fluturi stau pe tavan cu capul în jos, mai mult morţi decât vii, cu antenele de emisie-recepţie-vis frânte. Păianjenul cu mai mulţi ochi decât mine îmi zâmbeşte ştirb, în timp ce linge nectarul de pe aripa dreaptă a celui mai apropiat fluture.
„Băi! Termină! Nu o sa mai zboare niciodată!”
„Sunt lilieci, să ştii! I-am cules de după o stea!”
„Iar mi-ai băgat cracii pe gât în somn, să-mi faci curat în atrii! Dacă te mai prind, îţi frâng zâmbetul!”
Întind mâna să îl omor şi azi. Dar sufletul mâinii rămăsese agăţat de vis. Aveam la îndemână o bucată de carne-os fără măduvă. Pun totuşi dreapta pe un zid şi îl ridic ameninţător. Stânga, jucăuşă de fel, visa. Trebuie că e frumos visul; o mai las puţin. Nu pierde nimic.
Rânjesc la păianjen, care deja îşi făcuse cracii buze, să-şi ferească dinţii. Ţintesc ochii. Cînd te prăpădeşte zidul, colţii se sparg de la întuneric.
„Dacă te mai prind cu fluturi morţi, îţi bag o cutie întreagă de tempera în vene, să te trezeşti câmp de flori!”
Nu cred că a mai apucat să audă nano-oftatul din stomac. Era un alt fel al nodului din gât de a mă anunţa că-i e foame. „Dacă nu găteşti tu, o să îţi mănânc visele şi-apoi o să-ţi ghiorţăi numai dimineţi mohorâte!”
Alt nebun...
Pulberea de fluturi împăienjeniţi se juca cu lumina; amprenta tălpii tale umbrea o aripă, ca un sărut în praf.

Dimineaţa nopţii

Spune-mi, noaptea,
tu ce visezi
când visele evadează parşiv
pe gaura urechii,
şi se târăsc pe pernă până învaţă să alunece,
ca orice alt copil năzdrăvan;
Tu ce visezi
când visul se joacă de-a echilibrul
pe marginea patului,
ţinând într-o mână un cub de timp-gheaţă
şi zâmbete-spaimă în cealaltă;
Tu mai visezi
când adolescentul-vis crud
cade din pat,
de-şi rupe fundul;
cu părul vâlvoi şi ochii lipiţi
buimac zâmbeşte
Dimineaţa?!

Pis Pis

Eram un motan nasol la prima vedere, destul de pârjolit de soartă. Viaţa avusese totuşi grijă să-mi dea nişte urechi de râs şi parcă un pic din zâmbetul unei hiene. Dacă-mi dădea şi muşcătura...

Şi eram în Paris! Exact ca Humphrey Bogart înainte de Casablanca!

Eram sigur că făcusem escală la Barcelona, deci fusesem şi în rai.

Eram boem, domne! Cu alte cuvinte îmi aduceam vag aminte că odată am fost şi om. Apoi am murit, a câta oară, a câta viaţă de motan, dumnezeu ştie. Aveam ochi şitreţi şi verzi, cum avea fratemiu odată, irişi schimbători de smoală şi-o pată sub ochi, cum parcă mai vazusem undeva. Eram răul în povestea asta, robul vieţii mele... ce viaţă!
Era un ciclu. Epic, dar ciclu.
A, blana! În afara sărutului palid de pe obraz, eram negru. Pisicile credeau tot timpul că de furie. Aşa că aveam ochii oarecum camuflaţi. Un vagabond! În fiecare zi mi-o trăgeam cu pisici bogate, cu zgarda clopoţel suflat cu aur, care scuipau şi înjurau tot timpul. Se învarteau în cercuri selecte dar nu aveau timp să audă decât birjarii. Nu aveam o preferinţă pentru ele, dar eram aşa mirat, că mă ghidam doar după auz. Aveau numele ştanţat de gât. Nu ştiu dacă erau proaste, că nu vorbeam prea mult. Nu ştiu exact nici cât de stărlucit eram eu, dar urechile de râs făceau toţi banii.

Seara, aveam locul meu. Era un bar şi un restaurant. Amandouă selecte, eu, mereu între ele. Adică erau select alese după oamenii care mai lăsau ceva pe fund (înclinaţie, ba nu, reverenţă spre un cuvânt sfâşiat de-un car cu boi din paginile unui dicţionar aruncat pe pat). Mâncarea nu mă interesa aşa mult, viaţa asta mă hrăneam cu parfum şi cu sos de-apus de august. Prinsesem deja vreo 84 de mese copioase. Dacă era nor, jinduiam cu ochii sticloşi vata aia roşie care îmi mozolea mustăţile.
Când vroiam să mă mai simt boem, lingeam din pivniţa localului pete de vin roşu. Câteodată cu detergent, câteodată fără. Vin vechi, nu glumă. Eram cracă. Pisică fiind, nu descoperisem ranga şi deci nici fierul, iar metaforele veneau, probabil din celelalte vieţi. Şi ce mai sugeam din chiştoace de ţigări cu arome de ruj scump. Femeile nu trag în piept! Cinste lor! Filtru curat în interior.
Când era câte o bătaie între câini în stradă, găseam la tomberon cutii de bere la discreţie. Mă aşezam pe burlan şi admiram spectacolul. Câine, deci circ.

După cinci beri, într-o seară, am întâlnit-o. Eram lemn.
Părea ea mai lată-n umeri, da’, la dracu, eu chiar aveam urechi de râs. Şi-un sfert de rânjet de hienă!
Mergea tacticos şi avea alt parfum decât pipiţele de pe acoperişuri. Îi plăcea mai mult pe pământ şi mirosea a proaspăt. Avea pe cur, tatuat probabil cu un abţipild de Hubba Bubba, “Jesus Rocks”.
Când m-am apropiat, mi-am dat seama. Prea tarziu! Era căţea! Am luat-o, cu ochii mai mult închişi, la un vals nebun pe străzile Parisului. Nu a înţeles nimic. Eu mieunam, ea mă privea cu buzele turbate şi băloase.
Dar vai, ah, curul ăla!
Subit, am avut o revelaţie! Încurcătura aia teribilă de maţe nu a fost de la pufarine! Băi, deci mie chiar îmi plac pufarinele! Şi nu am ezitat să o adulmec când am văzut-o zăcând pe caldarâm: o pufarină mică, pufoasă, singură, scăpată probabil din colţul vreunei guri. Am dosit-o între pernuţe şi gheare, cu grijă, să nu îi zgârii crusta de caramel. Dar nu era pufarină! Acum ştiu!(uite pofta cum revine!) Înclin să cred, în timp ce mă las uşor pe spate, mă uit la el cum foşneşte încordat, ma uit la abţipild, daaa! era o gumă gata mestecată, uşor întărită de crusta lacului de unghii! Ar fi putut să fie şi proiecţia scoicii-breloc din copilăria bipedă, scoica poreclită şut, italieneşte, Piţa. Mai târziu aveam să aflu de la prietenul doctor de fond de ochi, cu iris opac şi suflet ascuns că micuţa scoică a declanşat valurile cele mari.

Încă mă uitam la fund, gândindu-mă cum să fac să-i netezesc tatuajul, sau măcar să i-l acopăr, profan, când turbata m-a muşcat de ceafă, oarecum simetric. Eram negru, patru găuri: o gură de canal căscată pe piatra cubică a din ce în ce mai micului Paris.

Ciclic! De pe cur, cu semnul victoriei la dreapta bărbiei, tot mai vag, zâmbind parcă, animat de mişcarea ridicat-forţată a muşchilor bine lucrati, “Jesus Loves”! Şi dădea din cap, atotştiutor, ca un căţel de pluş la umbra lunetei. Loves pe dracuuu! Sunt motanul negru! Negru...

Muşcă şi fugi... Acum cred că e în alt oraş. Muşcă şi fugi! Repede! Câte vieţi mai am?

...

Eram un om nasol la prima vedere, destul de pârjolit de soartă. Viaţa avusese totuşi grijă să-mi dea nişte urechi de râs şi parcă un pic din zâmbetul unei hiene. Dacă-mi dădea şi muşcătura...