Fluturi, păienjeni, praf

De nicăieri, ca după un număr de magie, vălătuci de linişte începuseră să umple până la refuz urechile şi gura... şi ochii. Întotdeauna zâmbind, ochii făceau o reverenţă amurgului şi uitau de ei, în timp ce se dădeau de 3 ori peste cap, s-ajungă în poiana veşnic verde a lui Manitu. Unde în fiecare seară rula acelaşi diafilm: Ursoaica (musai albă) şi pădurea de rugină. Li se părea totdeauna ciudat că era mereu paşnică la vederea picioarelor desculţe ale cameramanului, da' na, era diafilm!
Ochii mereu adormeau primii, apoi, încet-încet, visele veneau să sprijine bastoanele şchioape. Retina grijulie stingea lumina mereu înaintea liniştii. Apoi tăcea. Afară se auzea doar tropăitul bastonaşelor încă neîmblânzite, în oarba lor căutare a încă unui fir de lumină. Eu cred că s-ar fi mulţumit şi să adulmece urma cleioasă a vreuni neon.
Mâna tresare mereu când visul îşi întinde falangele şi, într-o mângâiere, alunecă printre degetele care se împing unele în altele, se cabrează puţin, apoi... amorţeală.
Cineva cântă stângaci la calorifer. Unul din elemenţi sună fals, şi parcă nici acompaniamentul parchet – scârţâit-de-uşă – şir-de-inele-draperie nu se integrează în nota dimineţii.
Doi fluturi stau pe tavan cu capul în jos, mai mult morţi decât vii, cu antenele de emisie-recepţie-vis frânte. Păianjenul cu mai mulţi ochi decât mine îmi zâmbeşte ştirb, în timp ce linge nectarul de pe aripa dreaptă a celui mai apropiat fluture.
„Băi! Termină! Nu o sa mai zboare niciodată!”
„Sunt lilieci, să ştii! I-am cules de după o stea!”
„Iar mi-ai băgat cracii pe gât în somn, să-mi faci curat în atrii! Dacă te mai prind, îţi frâng zâmbetul!”
Întind mâna să îl omor şi azi. Dar sufletul mâinii rămăsese agăţat de vis. Aveam la îndemână o bucată de carne-os fără măduvă. Pun totuşi dreapta pe un zid şi îl ridic ameninţător. Stânga, jucăuşă de fel, visa. Trebuie că e frumos visul; o mai las puţin. Nu pierde nimic.
Rânjesc la păianjen, care deja îşi făcuse cracii buze, să-şi ferească dinţii. Ţintesc ochii. Cînd te prăpădeşte zidul, colţii se sparg de la întuneric.
„Dacă te mai prind cu fluturi morţi, îţi bag o cutie întreagă de tempera în vene, să te trezeşti câmp de flori!”
Nu cred că a mai apucat să audă nano-oftatul din stomac. Era un alt fel al nodului din gât de a mă anunţa că-i e foame. „Dacă nu găteşti tu, o să îţi mănânc visele şi-apoi o să-ţi ghiorţăi numai dimineţi mohorâte!”
Alt nebun...
Pulberea de fluturi împăienjeniţi se juca cu lumina; amprenta tălpii tale umbrea o aripă, ca un sărut în praf.