Thursday, September 30, 2021

Lunatic 2.0


The sky was laughing, 
tears fall down here…
those icy teeth bite deep 
oh, sun that runs, 
Prometheus with stashed sparks
now hidden in his back pocket, 
deep coldness…
such a bad sun!

The moon kisses my left eyelid, 
while i stare at her hidden face
with the right eye.
I seem to see it… 
or not? 
Hey, dad, 
DAAD!
When I grow up, 
I'll be an astronaut!

So I can meet the Sky half-way
like I flew before, 
towards the Beginning, 
when Universe was but a wish, 
where Nothing and I met
and we spent half an eternity 
staring at sand turning into stars.
I remember!
FEELING
their cold heat,
washing their barren feet
after a game of hide and seek...

I want to fly towards the End! 
So I can see Him in both frames, 
So i can see Doomsday's flames!
Those icy teeth that bite deep...

Once, before I was a ghost, 
I used to have a body 
which once informed his daddy 
he'll become an astronaut…

Dad! 
Hey! dad!!! 
no matter what, 
I’ll become an astronaut!

a quick glance,
you’ll find me crazy, 
though you see it, 
I’m not lazy! 
I still believe I am the best! 
...shadowed by fallen stars that rest,
hanged by the ceiling…

Either way…
mum… 
Mother! 
just don’t cry, 
relax, 
you shouldn’t bother! 
come 
sit, 
rest and listen to my story, 
please, be happy, 
smile, mother!
Oh, the glory!
I've become an astronaut!

My sky, prepare!
I am coming! 
silence
do i smell fear?
...
Perhaps you didn’t hear… 
oh, my dear, 

I’ve become an astronaut! 

Tuesday, June 30, 2009

Fluturi, păienjeni, praf

De nicăieri, ca după un număr de magie, vălătuci de linişte începuseră să umple până la refuz urechile şi gura... şi ochii. Întotdeauna zâmbind, ochii făceau o reverenţă amurgului şi uitau de ei, în timp ce se dădeau de 3 ori peste cap, s-ajungă în poiana veşnic verde a lui Manitu. Unde în fiecare seară rula acelaşi diafilm: Ursoaica (musai albă) şi pădurea de rugină. Li se părea totdeauna ciudat că era mereu paşnică la vederea picioarelor desculţe ale cameramanului, da' na, era diafilm!
Ochii mereu adormeau primii, apoi, încet-încet, visele veneau să sprijine bastoanele şchioape. Retina grijulie stingea lumina mereu înaintea liniştii. Apoi tăcea. Afară se auzea doar tropăitul bastonaşelor încă neîmblânzite, în oarba lor căutare a încă unui fir de lumină. Eu cred că s-ar fi mulţumit şi să adulmece urma cleioasă a vreuni neon.
Mâna tresare mereu când visul îşi întinde falangele şi, într-o mângâiere, alunecă printre degetele care se împing unele în altele, se cabrează puţin, apoi... amorţeală.
Cineva cântă stângaci la calorifer. Unul din elemenţi sună fals, şi parcă nici acompaniamentul parchet – scârţâit-de-uşă – şir-de-inele-draperie nu se integrează în nota dimineţii.
Doi fluturi stau pe tavan cu capul în jos, mai mult morţi decât vii, cu antenele de emisie-recepţie-vis frânte. Păianjenul cu mai mulţi ochi decât mine îmi zâmbeşte ştirb, în timp ce linge nectarul de pe aripa dreaptă a celui mai apropiat fluture.
„Băi! Termină! Nu o sa mai zboare niciodată!”
„Sunt lilieci, să ştii! I-am cules de după o stea!”
„Iar mi-ai băgat cracii pe gât în somn, să-mi faci curat în atrii! Dacă te mai prind, îţi frâng zâmbetul!”
Întind mâna să îl omor şi azi. Dar sufletul mâinii rămăsese agăţat de vis. Aveam la îndemână o bucată de carne-os fără măduvă. Pun totuşi dreapta pe un zid şi îl ridic ameninţător. Stânga, jucăuşă de fel, visa. Trebuie că e frumos visul; o mai las puţin. Nu pierde nimic.
Rânjesc la păianjen, care deja îşi făcuse cracii buze, să-şi ferească dinţii. Ţintesc ochii. Cînd te prăpădeşte zidul, colţii se sparg de la întuneric.
„Dacă te mai prind cu fluturi morţi, îţi bag o cutie întreagă de tempera în vene, să te trezeşti câmp de flori!”
Nu cred că a mai apucat să audă nano-oftatul din stomac. Era un alt fel al nodului din gât de a mă anunţa că-i e foame. „Dacă nu găteşti tu, o să îţi mănânc visele şi-apoi o să-ţi ghiorţăi numai dimineţi mohorâte!”
Alt nebun...
Pulberea de fluturi împăienjeniţi se juca cu lumina; amprenta tălpii tale umbrea o aripă, ca un sărut în praf.

Friday, June 05, 2009

Dimineaţa nopţii


Spune-mi, noaptea,
tu ce visezi
când visele evadează parşiv
pe gaura urechii,
şi se târăsc pe pernă până învaţă să alunece,
ca orice alt copil năzdrăvan;
Tu ce visezi
când visul se joacă de-a echilibrul
pe marginea patului,
ţinând într-o mână un cub de timp-gheaţă
şi zâmbete-spaimă în cealaltă;
Tu mai visezi
când adolescentul-vis crud
cade din pat,
de-şi rupe fundul;
cu părul vâlvoi şi ochii lipiţi
buimac zâmbeşte
Dimineaţa?!

Tuesday, June 02, 2009

Pis Pis


Eram un motan nasol la prima vedere, destul de pârjolit de soartă. Viaţa avusese totuşi grijă să-mi dea nişte urechi de râs şi parcă un pic din zâmbetul unei hiene. Dacă-mi dădea şi muşcătura...

Şi eram în Paris! Exact ca Humphrey Bogart înainte de Casablanca!

Eram sigur că făcusem escală la Barcelona, deci fusesem şi în rai.

Eram boem, domne! Cu alte cuvinte îmi aduceam vag aminte că odată am fost şi om. Apoi am murit, a câta oară, a câta viaţă de motan, dumnezeu ştie. Aveam ochi şitreţi şi verzi, cum avea fratemiu odată, irişi schimbători de smoală şi-o pată sub ochi, cum parcă mai vazusem undeva. Eram răul în povestea asta, robul vieţii mele... ce viaţă!
Era un ciclu. Epic, dar ciclu.
A, blana! În afara sărutului palid de pe obraz, eram negru. Pisicile credeau tot timpul că de furie. Aşa că aveam ochii oarecum camuflaţi. Un vagabond! În fiecare zi mi-o trăgeam cu pisici bogate, cu zgarda clopoţel suflat cu aur, care scuipau şi înjurau tot timpul. Se învarteau în cercuri selecte dar nu aveau timp să audă decât birjarii. Nu aveam o preferinţă pentru ele, dar eram aşa mirat, că mă ghidam doar după auz. Aveau numele ştanţat de gât. Nu ştiu dacă erau proaste, că nu vorbeam prea mult. Nu ştiu exact nici cât de stărlucit eram eu, dar urechile de râs făceau toţi banii.

Seara, aveam locul meu. Era un bar şi un restaurant. Amandouă selecte, eu, mereu între ele. Adică erau select alese după oamenii care mai lăsau ceva pe fund (înclinaţie, ba nu, reverenţă spre un cuvânt sfâşiat de-un car cu boi din paginile unui dicţionar aruncat pe pat). Mâncarea nu mă interesa aşa mult, viaţa asta mă hrăneam cu parfum şi cu sos de-apus de august. Prinsesem deja vreo 84 de mese copioase. Dacă era nor, jinduiam cu ochii sticloşi vata aia roşie care îmi mozolea mustăţile.
Când vroiam să mă mai simt boem, lingeam din pivniţa localului pete de vin roşu. Câteodată cu detergent, câteodată fără. Vin vechi, nu glumă. Eram cracă. Pisică fiind, nu descoperisem ranga şi deci nici fierul, iar metaforele veneau, probabil din celelalte vieţi. Şi ce mai sugeam din chiştoace de ţigări cu arome de ruj scump. Femeile nu trag în piept! Cinste lor! Filtru curat în interior.
Când era câte o bătaie între câini în stradă, găseam la tomberon cutii de bere la discreţie. Mă aşezam pe burlan şi admiram spectacolul. Câine, deci circ.

După cinci beri, într-o seară, am întâlnit-o. Eram lemn.
Părea ea mai lată-n umeri, da’, la dracu, eu chiar aveam urechi de râs. Şi-un sfert de rânjet de hienă!
Mergea tacticos şi avea alt parfum decât pipiţele de pe acoperişuri. Îi plăcea mai mult pe pământ şi mirosea a proaspăt. Avea pe cur, tatuat probabil cu un abţipild de Hubba Bubba, “Jesus Rocks”.
Când m-am apropiat, mi-am dat seama. Prea tarziu! Era căţea! Am luat-o, cu ochii mai mult închişi, la un vals nebun pe străzile Parisului. Nu a înţeles nimic. Eu mieunam, ea mă privea cu buzele turbate şi băloase.
Dar vai, ah, curul ăla!
Subit, am avut o revelaţie! Încurcătura aia teribilă de maţe nu a fost de la pufarine! Băi, deci mie chiar îmi plac pufarinele! Şi nu am ezitat să o adulmec când am văzut-o zăcând pe caldarâm: o pufarină mică, pufoasă, singură, scăpată probabil din colţul vreunei guri. Am dosit-o între pernuţe şi gheare, cu grijă, să nu îi zgârii crusta de caramel. Dar nu era pufarină! Acum ştiu!(uite pofta cum revine!) Înclin să cred, în timp ce mă las uşor pe spate, mă uit la el cum foşneşte încordat, ma uit la abţipild, daaa! era o gumă gata mestecată, uşor întărită de crusta lacului de unghii! Ar fi putut să fie şi proiecţia scoicii-breloc din copilăria bipedă, scoica poreclită şut, italieneşte, Piţa. Mai târziu aveam să aflu de la prietenul doctor de fond de ochi, cu iris opac şi suflet ascuns că micuţa scoică a declanşat valurile cele mari.

Încă mă uitam la fund, gândindu-mă cum să fac să-i netezesc tatuajul, sau măcar să i-l acopăr, profan, când turbata m-a muşcat de ceafă, oarecum simetric. Eram negru, patru găuri: o gură de canal căscată pe piatra cubică a din ce în ce mai micului Paris.

Ciclic! De pe cur, cu semnul victoriei la dreapta bărbiei, tot mai vag, zâmbind parcă, animat de mişcarea ridicat-forţată a muşchilor bine lucrati, “Jesus Loves”! Şi dădea din cap, atotştiutor, ca un căţel de pluş la umbra lunetei. Loves pe dracuuu! Sunt motanul negru! Negru...

Muşcă şi fugi... Acum cred că e în alt oraş. Muşcă şi fugi! Repede! Câte vieţi mai am?

...

Eram un om nasol la prima vedere, destul de pârjolit de soartă. Viaţa avusese totuşi grijă să-mi dea nişte urechi de râs şi parcă un pic din zâmbetul unei hiene. Dacă-mi dădea şi muşcătura...

Monday, January 12, 2009

Made in China

luna e sticloasa si cruda,
mare cat un por intins la soare,
gata sa muste cerul la apus.

luna e rece ca un iris de felina
si-i neagra cat un capac de canal
in miezul iernii,
am vrut sa scriu de luna de argint
cum am mai scris de becurile ce se sting
in calea luminii,
dar iarna cu stelute cazatoare a murit
cum mor si ele in podul palmei.

ochiul din gand cauta vara
cu cer senin
si... si castele cu comori din alt vis
cu buze lipitori
si irisi mari si blanzi de cal
pictati in ochii de papusa
stantata pe retina roz "Made in China".

Friday, December 14, 2007

ciob de stele

m-am tăiat într-un ciob de stea
uitat sub preş
de ultima oară cînd am ciocnit
o gură de vin roşu.
şi-au curs zîmbete prin rana
rămasă murdară la gură
de vin,
să nu uiţi să-mi astupi
lipsa
din lipsa ta.

ploua cu nori negri
şi copacii se zgribuliseră sub pămînt,
rămăseseră în tabloul cu lume,
ici-colo
pîlcuri de stîlpi
să-mpartă un pumn de lumină.


mie îmi sîngera o buză
în lipsa ta
şi-a curs
cît să limpezească
clarul de lună…

Saturday, August 18, 2007

furtuni pe mare...

Azi n-am cercei
si supararea asta nu mi-o poate lua nimeni! vibra celalalt nor.
Eram doua furtuni de nisip
pe mare.

“Poti sa crezi in ultimul fir de pamint pina ti se scurge printre degete!”
"O sa murim…" (zimbesc)
"Poate o sa fim ochii de sticla ai vreunei papusi."
"Eu o sa fiu stingul, sau sigur o sa fiu cu strabism! Sau amindoua!"
"Stiu!"(ride) (Imi place mult cind ride!)
"Sau poate o sa fim doua dire de nisip pe gura marii. Cum aveai tu dimineata pe perna cind eram copiii altei vieti."(chicoteste)(Nu-mi place cind chicoteste)
"Stii ca eu o sa ma prind de prima talpa de fata!?"(rinjesc)

Ma loveste, si un aer fierbinte imi scutura miezul. E ceva sa te pocneasca furtuna. Cu furtunul il batea maicasa pe-un prieten cand era mic si-acum a uitat tot...

"Sau poate o sa fim o lentila a telescopului din Centru! Si-o sa fim cu ochii-n luna tot timpul!"
"Poate o sa ne duca vintul pina acolo!"
"Slabe sanse, draga mea. Noi suntem Furtuna! Plus ca in spatiu nu e vint! Doar liniste..."
"Bine ca esti tu destept!"(de data asta reusesc sa ma feresc si, cu o agilitate pe care am furat-o din alta viata, cind eram pisici, ii fur un sarut. Se strimba.)

Azi nu avea cercei.
si supararea asta nu i-o putea lua nimeni.
Eram doua furtuni de nisip
pe mare.

viata asta...

Wednesday, November 29, 2006

Amintirile unui glonţ

Adu-mi aminte cum eram in puşcă,
'nainte să ne scuipe-n vînt;
colţi de-oţel ce-n carne muşcă
gura noastră, muţită de cuvînt.

Adu-mi aminte cum eram în noapte,
'nainte să ne-orbească soarele cel sur,
atunci cînd fluieram în şoapte
moartea celor dimprejur.

Adu-mi aminte cum muşcam lumină,
'nainte să străpungem, cu sînge rece, vîntul,
'ţi-aduci aminte fruntea cea senină
şi cît de moale-i gîndul?

Monday, May 23, 2005

Lăutarul

Cântam atât de prost la vechiul meu ţambal
râdeau cu toţii atunci când mă vedeau,
prezent la fiecare carnaval,
râdeau şi se prăpădeau… râdeau…

Chiar şi aşa, eu, muzicant pierdut,
diamant în cenuşa gloriosului trecut,
cu degetele negre, cântam la vechiul meu ţambal,
atât de prost… la fiecare carnaval…

Am fost şi eu, o dată-n viaţa mea,
iar nu ştiu sigur, de-i vis, ori de-i aievea,
am fost cules să cânt la festival,
eram ţăran, şi-aveam şi eu ţambal…

Cântam atât de bine, dar vai, mi-era atât de dor
să cânt iar prost, şi Doamne, am simţit că mor,
ţinând în mână vechiul meu ţambal,
cu gândul tot la carnaval…

Iar după ce-am murit, am vizitat iubitul carnaval,
de unde nu răzbate nici urmă de ţambal,
nu râde nimeni, iar lumea, c-un ochi surd şi unul plâns
respiră izul cântului ce s-a ascuns după apus…


PS: cu totii am fost, macar o data in viata lautari...

Thursday, May 12, 2005

Caii mei de foc

Aveam trăsura mea,
cu caii mei de foc,
cu nările lor, aburind…
zburam deasupra norilor,
nori de plumb,
încins de copitele de foc
ale cailor mei de foc.
Din fier de nor încins
aseară a nins,
bruboane de sudoare rece,
ca de pe o frunte de rege;
când caii mei de foc
se opreau în loc,
biciuiam cu limbi de foc
îi băteam cu foc,
să plece din loc;
spinările fierbinţi
scăpărau scântei
printre norii topiţi;
când la drum porneau
tunau, fulgerau,
rămânea în urmă
o dâră de foc,
o dâră de scrum,
ardeau tot caii mei de foc,
ardeau în noroc…

M-am oprit s-adăp
caii mei de foc,
beau lavă, de foc,
rumegă iarbă de pe soare,
să ardă tot în zare…
se-nţeapă-n limbă de foc
unul din caii mei de foc,
se sperie şi fuge din loc,
calul meu de foc,
dă peste mine,
mă arde copita de foc,
a calului în flăcări,
mă lasă proptit de-un nor,
să mor, arzând, râzând,
să caut cenuşă,
să mă caut în cenuşă,
cenuşa din urma armăsarilor mei,
armăsari de foc,
ard tot, ard în noroc…


PS: Acolo unde nimic nu e, nici dragoste nu e, spun cuvintele rastalmacite ale unui vers. Cand ramai in urma, intotdeauna ai senzatia ca esti terminat... probabil asa am ajuns eu sa interpretez propria creatie... Astept comenturi pentru a lungi PeSeu cu idei mai de-acasa.

PS1(shi cred ca singurul): Cred ca abordarea din punctul de vedere al Fatului Frumos e una eronata! Desi e plauzibil, nu cred ca am incercat sa expun tema iubirii in poezia asta... Acu imi dau seama ce e in sufletul unuia care scrie ceva si care aude critici spunand tot felul de aberatzii. Intr-adevar, omul o face, dar fiecare o citeste cu ochii lui, o interpreteaza "personalizat"(ce-o mai fi facand Radulescu?). Tin minte ca ieri cand am scris-o, dar tema iubirii sigur nu a fost primordiala. Sincer, nici nu m-am gandit la vreo dragoste franta si nici la vreo ploaie de lacrimi care sa stinga focul, bla bla bla.
Cred ca mai degraba m-am gandit la conditia umana. Sau poate la o porecla anume adresata mie... nu puteti sti. :D
Oricum, profunzimea poeziei vine chiar din interiorul celui care o CITESTE!
Sa fiti iubiti!

Tuesday, May 03, 2005

Stele, ve(r)zi?!

Surâde cerul, dinţi de gheaţă, lacrimi pe obraz,
muşcă soarele ce fuge cu limbi de foc în spate
şi ne lasă-n frig pe toţi. Ce rău e şi soarele ăsta!

Acum doar luna-mi mângâie creştetul; şi-n zi.
ce privire are a ei faţă nevăzută, că eu o văd...
sau nu? Bă tată, io mă fac astronaut!

Să pot să zbor din nou spre stele, ca la-nceput,
să simt căldura lor cea rece, să plâng când ele mor,
să cânt, să râd când încă una se va naşte.

Sâc! Credeai ca m-ai răpus? Că tu eşti încă steaua
ce unică-mi luminează cerul pe-nserat?
Păi să nu mai crezi! Acum eşti doar o super-novă!

Uită-te la tine! Ai devenit…ha-ha! Ce-ai devenit?
O pitică albă! a fost odată o poveste, de demult,
a fost şi nu mai este! „Steaua mea” se chema…

Iluzie se naşte, că acum cerul e opac, sărac,
nimic de-o fi să caut în stele şi-n lună…
Tată! Oricum mă fac astronaut! Mă auzi?

Cică am auzit că stelele sunt reci. Aşa e?!
doar mor şi ele, se nasc pentru a muri,
din nou. Super-nove, apoi pitice albe…

Tată? Tatăă…îţi spun, io mă fac astronaut!
să prind şi eu soarele, să cuprind şi luna de pe cer,
s-o mângâi, s-o sărut pe fruntea-i nevăzută…

Ia priviţi aici! Să nu ziceţi ca-s nebun?
Vorbesc singur, cu pereţii, despre stele…verzi.
totuşi, mamă? Mamă, io mă fac astronaut!

N-aude nimeni? Mai bine! Aşa n-or să creadă că-s lunatic.
Şi dacă-s ce? Cerule, pregăteşte-te! Vin! Ţi-am zis?!
Cum, nu ştii? N-ai auzit? Io mă fac astronaut!!

PS: Asta ca sa imi aduc aminte cum a fost odata, ca niciodata si sa familiarizez un pic cu titlul. Stii, am ce sa imi aduc aminte, sa pot trai in viitor! Interesant... Mersi(*)!

* stii tu! e mare lucru sa poti fi, daca nu un deschizator de drumuri macar un deschizator de ochi! Puii de pisica ar fi mai ageri in primele ore de viata! Si oamenii mari un pic mai veseli! :) Asta e pentru tine batrane! ;)