Lăutarul

Cântam atât de prost la vechiul meu ţambal
râdeau cu toţii atunci când mă vedeau,
prezent la fiecare carnaval,
râdeau şi se prăpădeau… râdeau…

Chiar şi aşa, eu, muzicant pierdut,
diamant în cenuşa gloriosului trecut,
cu degetele negre, cântam la vechiul meu ţambal,
atât de prost… la fiecare carnaval…

Am fost şi eu, o dată-n viaţa mea,
iar nu ştiu sigur, de-i vis, ori de-i aievea,
am fost cules să cânt la festival,
eram ţăran, şi-aveam şi eu ţambal…

Cântam atât de bine, dar vai, mi-era atât de dor
să cânt iar prost, şi Doamne, am simţit că mor,
ţinând în mână vechiul meu ţambal,
cu gândul tot la carnaval…

Iar după ce-am murit, am vizitat iubitul carnaval,
de unde nu răzbate nici urmă de ţambal,
nu râde nimeni, iar lumea, c-un ochi surd şi unul plâns
respiră izul cântului ce s-a ascuns după apus…

PS: cu totii am fost, macar o data in viata lautari...

Caii mei de foc

Aveam trăsura mea,
cu caii mei de foc,
cu nările lor, aburind…
zburam deasupra norilor,
nori de plumb,
încins de copitele de foc
ale cailor mei de foc.
Din fier de nor încins
aseară a nins,
bruboane de sudoare rece,
ca de pe o frunte de rege;
când caii mei de foc
se opreau în loc,
biciuiam cu limbi de foc
îi băteam cu foc,
să plece din loc;
spinările fierbinţi
scăpărau scântei
printre norii topiţi;
când la drum porneau
tunau, fulgerau,
rămânea în urmă
o dâră de foc,
o dâră de scrum,
ardeau tot caii mei de foc,
ardeau în noroc…

M-am oprit s-adăp
caii mei de foc,
beau lavă, de foc,
rumegă iarbă de pe soare,
să ardă tot în zare…
se-nţeapă-n limbă de foc
unul din caii mei de foc,
se sperie şi fuge din loc,
calul meu de foc,
dă peste mine,
mă arde copita de foc,
a calului în flăcări,
mă lasă proptit de-un nor,
să mor, arzând, râzând,
să caut cenuşă,
să mă caut în cenuşă,
cenuşa din urma armăsarilor mei,
armăsari de foc,
ard tot, ard în noroc…

PS: Acolo unde nimic nu e, nici dragoste nu e, spun cuvintele rastalmacite ale unui vers. Cand ramai in urma, intotdeauna ai senzatia ca esti terminat... probabil asa am ajuns eu sa interpretez propria creatie... Astept comenturi pentru a lungi PeSeu cu idei mai de-acasa.

PS1(shi cred ca singurul): Cred ca abordarea din punctul de vedere al Fatului Frumos e una eronata! Desi e plauzibil, nu cred ca am incercat sa expun tema iubirii in poezia asta... Acu imi dau seama ce e in sufletul unuia care scrie ceva si care aude critici spunand tot felul de aberatzii. Intr-adevar, omul o face, dar fiecare o citeste cu ochii lui, o interpreteaza "personalizat"(ce-o mai fi facand Radulescu?). Tin minte ca ieri cand am scris-o, dar tema iubirii sigur nu a fost primordiala. Sincer, nici nu m-am gandit la vreo dragoste franta si nici la vreo ploaie de lacrimi care sa stinga focul, bla bla bla.
Cred ca mai degraba m-am gandit la conditia umana. Sau poate la o porecla anume adresata mie... nu puteti sti. :D
Oricum, profunzimea poeziei vine chiar din interiorul celui care o CITESTE!
Sa fiti iubiti!

Stele, ve(r)zi?!

Surâde cerul, dinţi de gheaţă, lacrimi pe obraz,
muşcă soarele ce fuge cu limbi de foc în spate
şi ne lasă-n frig pe toţi. Ce rău e şi soarele ăsta!

Acum doar luna-mi mângâie creştetul; şi-n zi.
ce privire are a ei faţă nevăzută, că eu o văd...
sau nu? Bă tată, io mă fac astronaut!

Să pot să zbor din nou spre stele, ca la-nceput,
să simt căldura lor cea rece, să plâng când ele mor,
să cânt, să râd când încă una se va naşte.

Sâc! Credeai ca m-ai răpus? Că tu eşti încă steaua
ce unică-mi luminează cerul pe-nserat?
Păi să nu mai crezi! Acum eşti doar o super-novă!

Uită-te la tine! Ai devenit…ha-ha! Ce-ai devenit?
O pitică albă! a fost odată o poveste, de demult,
a fost şi nu mai este! „Steaua mea” se chema…

Iluzie se naşte, că acum cerul e opac, sărac,
nimic de-o fi să caut în stele şi-n lună…
Tată! Oricum mă fac astronaut! Mă auzi?

Cică am auzit că stelele sunt reci. Aşa e?!
doar mor şi ele, se nasc pentru a muri,
din nou. Super-nove, apoi pitice albe…

Tată? Tatăă…îţi spun, io mă fac astronaut!
să prind şi eu soarele, să cuprind şi luna de pe cer,
s-o mângâi, s-o sărut pe fruntea-i nevăzută…

Ia priviţi aici! Să nu ziceţi ca-s nebun?
Vorbesc singur, cu pereţii, despre stele…verzi.
totuşi, mamă? Mamă, io mă fac astronaut!

N-aude nimeni? Mai bine! Aşa n-or să creadă că-s lunatic.
Şi dacă-s ce? Cerule, pregăteşte-te! Vin! Ţi-am zis?!
Cum, nu ştii? N-ai auzit? Io mă fac astronaut!!

PS: Asta ca sa imi aduc aminte cum a fost odata, ca niciodata si sa familiarizez un pic cu titlul. Stii, am ce sa imi aduc aminte, sa pot trai in viitor! Interesant... Mersi(*)!

* stii tu! e mare lucru sa poti fi, daca nu un deschizator de drumuri macar un deschizator de ochi! Puii de pisica ar fi mai ageri in primele ore de viata! Si oamenii mari un pic mai veseli! :) Asta e pentru tine batrane! ;)