Made in China

luna e sticloasa si cruda,
mare cat un por intins la soare,
gata sa muste cerul la apus.

luna e rece ca un iris de felina
si-i neagra cat un capac de canal
in miezul iernii,
am vrut sa scriu de luna de argint
cum am mai scris de becurile ce se sting
in calea luminii,
dar iarna cu stelute cazatoare a murit
cum mor si ele in podul palmei.

ochiul din gand cauta vara
cu cer senin
si... si castele cu comori din alt vis
cu buze lipitori
si irisi mari si blanzi de cal
pictati in ochii de papusa
stantata pe retina roz "Made in China".

ciob de stele

m-am tăiat într-un ciob de stea
uitat sub preş
de ultima oară cînd am ciocnit
o gură de vin roşu.
şi-au curs zîmbete prin rana
rămasă murdară la gură
de vin,
să nu uiţi să-mi astupi
lipsa
din lipsa ta.

ploua cu nori negri
şi copacii se zgribuliseră sub pămînt,
rămăseseră în tabloul cu lume,
ici-colo
pîlcuri de stîlpi
să-mpartă un pumn de lumină.

mie îmi sîngera o buză
în lipsa ta
şi-a curs
cît să limpezească
clarul de lună…

furtuni pe mare...

Azi n-am cercei
si supararea asta nu mi-o poate lua nimeni! vibra celalalt nor.
Eram doua furtuni de nisip
pe mare.

“Poti sa crezi in ultimul fir de pamint pina ti se scurge printre degete!”
"O sa murim…" (zimbesc)
"Poate o sa fim ochii de sticla ai vreunei papusi."
"Eu o sa fiu stingul, sau sigur o sa fiu cu strabism! Sau amindoua!"
"Stiu!"(ride) (Imi place mult cind ride!)
"Sau poate o sa fim doua dire de nisip pe gura marii. Cum aveai tu dimineata pe perna cind eram copiii altei vieti."(chicoteste)(Nu-mi place cind chicoteste)
"Stii ca eu o sa ma prind de prima talpa de fata!?"(rinjesc)

Ma loveste, si un aer fierbinte imi scutura miezul. E ceva sa te pocneasca furtuna. Cu furtunul il batea maicasa pe-un prieten cand era mic si-acum a uitat tot...

"Sau poate o sa fim o lentila a telescopului din Centru! Si-o sa fim cu ochii-n luna tot timpul!"
"Poate o sa ne duca vintul pina acolo!"
"Slabe sanse, draga mea. Noi suntem Furtuna! Plus ca in spatiu nu e vint! Doar liniste..."
"Bine ca esti tu destept!"(de data asta reusesc sa ma feresc si, cu o agilitate pe care am furat-o din alta viata, cind eram pisici, ii fur un sarut. Se strimba.)

Azi nu avea cercei.
si supararea asta nu i-o putea lua nimeni.
Eram doua furtuni de nisip
pe mare.

viata asta...

Amintirile unui glonţ

Adu-mi aminte cum eram in puşcă,
'nainte să ne scuipe-n vînt;
colţi de-oţel ce-n carne muşcă
gura noastră, muţită de cuvînt.

Adu-mi aminte cum eram în noapte,
'nainte să ne-orbească soarele cel sur,
atunci cînd fluieram în şoapte
moartea celor dimprejur.

Adu-mi aminte cum muşcam lumină,
'nainte să străpungem, cu sînge rece, vîntul,
'ţi-aduci aminte fruntea cea senină
şi cît de moale-i gîndul?

Lăutarul

Cântam atât de prost la vechiul meu ţambal
râdeau cu toţii atunci când mă vedeau,
prezent la fiecare carnaval,
râdeau şi se prăpădeau… râdeau…

Chiar şi aşa, eu, muzicant pierdut,
diamant în cenuşa gloriosului trecut,
cu degetele negre, cântam la vechiul meu ţambal,
atât de prost… la fiecare carnaval…

Am fost şi eu, o dată-n viaţa mea,
iar nu ştiu sigur, de-i vis, ori de-i aievea,
am fost cules să cânt la festival,
eram ţăran, şi-aveam şi eu ţambal…

Cântam atât de bine, dar vai, mi-era atât de dor
să cânt iar prost, şi Doamne, am simţit că mor,
ţinând în mână vechiul meu ţambal,
cu gândul tot la carnaval…

Iar după ce-am murit, am vizitat iubitul carnaval,
de unde nu răzbate nici urmă de ţambal,
nu râde nimeni, iar lumea, c-un ochi surd şi unul plâns
respiră izul cântului ce s-a ascuns după apus…

PS: cu totii am fost, macar o data in viata lautari...

Caii mei de foc

Aveam trăsura mea,
cu caii mei de foc,
cu nările lor, aburind…
zburam deasupra norilor,
nori de plumb,
încins de copitele de foc
ale cailor mei de foc.
Din fier de nor încins
aseară a nins,
bruboane de sudoare rece,
ca de pe o frunte de rege;
când caii mei de foc
se opreau în loc,
biciuiam cu limbi de foc
îi băteam cu foc,
să plece din loc;
spinările fierbinţi
scăpărau scântei
printre norii topiţi;
când la drum porneau
tunau, fulgerau,
rămânea în urmă
o dâră de foc,
o dâră de scrum,
ardeau tot caii mei de foc,
ardeau în noroc…

M-am oprit s-adăp
caii mei de foc,
beau lavă, de foc,
rumegă iarbă de pe soare,
să ardă tot în zare…
se-nţeapă-n limbă de foc
unul din caii mei de foc,
se sperie şi fuge din loc,
calul meu de foc,
dă peste mine,
mă arde copita de foc,
a calului în flăcări,
mă lasă proptit de-un nor,
să mor, arzând, râzând,
să caut cenuşă,
să mă caut în cenuşă,
cenuşa din urma armăsarilor mei,
armăsari de foc,
ard tot, ard în noroc…

PS: Acolo unde nimic nu e, nici dragoste nu e, spun cuvintele rastalmacite ale unui vers. Cand ramai in urma, intotdeauna ai senzatia ca esti terminat... probabil asa am ajuns eu sa interpretez propria creatie... Astept comenturi pentru a lungi PeSeu cu idei mai de-acasa.

PS1(shi cred ca singurul): Cred ca abordarea din punctul de vedere al Fatului Frumos e una eronata! Desi e plauzibil, nu cred ca am incercat sa expun tema iubirii in poezia asta... Acu imi dau seama ce e in sufletul unuia care scrie ceva si care aude critici spunand tot felul de aberatzii. Intr-adevar, omul o face, dar fiecare o citeste cu ochii lui, o interpreteaza "personalizat"(ce-o mai fi facand Radulescu?). Tin minte ca ieri cand am scris-o, dar tema iubirii sigur nu a fost primordiala. Sincer, nici nu m-am gandit la vreo dragoste franta si nici la vreo ploaie de lacrimi care sa stinga focul, bla bla bla.
Cred ca mai degraba m-am gandit la conditia umana. Sau poate la o porecla anume adresata mie... nu puteti sti. :D
Oricum, profunzimea poeziei vine chiar din interiorul celui care o CITESTE!
Sa fiti iubiti!

Stele, ve(r)zi?!

Surâde cerul, dinţi de gheaţă, lacrimi pe obraz,
muşcă soarele ce fuge cu limbi de foc în spate
şi ne lasă-n frig pe toţi. Ce rău e şi soarele ăsta!

Acum doar luna-mi mângâie creştetul; şi-n zi.
ce privire are a ei faţă nevăzută, că eu o văd...
sau nu? Bă tată, io mă fac astronaut!

Să pot să zbor din nou spre stele, ca la-nceput,
să simt căldura lor cea rece, să plâng când ele mor,
să cânt, să râd când încă una se va naşte.

Sâc! Credeai ca m-ai răpus? Că tu eşti încă steaua
ce unică-mi luminează cerul pe-nserat?
Păi să nu mai crezi! Acum eşti doar o super-novă!

Uită-te la tine! Ai devenit…ha-ha! Ce-ai devenit?
O pitică albă! a fost odată o poveste, de demult,
a fost şi nu mai este! „Steaua mea” se chema…

Iluzie se naşte, că acum cerul e opac, sărac,
nimic de-o fi să caut în stele şi-n lună…
Tată! Oricum mă fac astronaut! Mă auzi?

Cică am auzit că stelele sunt reci. Aşa e?!
doar mor şi ele, se nasc pentru a muri,
din nou. Super-nove, apoi pitice albe…

Tată? Tatăă…îţi spun, io mă fac astronaut!
să prind şi eu soarele, să cuprind şi luna de pe cer,
s-o mângâi, s-o sărut pe fruntea-i nevăzută…

Ia priviţi aici! Să nu ziceţi ca-s nebun?
Vorbesc singur, cu pereţii, despre stele…verzi.
totuşi, mamă? Mamă, io mă fac astronaut!

N-aude nimeni? Mai bine! Aşa n-or să creadă că-s lunatic.
Şi dacă-s ce? Cerule, pregăteşte-te! Vin! Ţi-am zis?!
Cum, nu ştii? N-ai auzit? Io mă fac astronaut!!

PS: Asta ca sa imi aduc aminte cum a fost odata, ca niciodata si sa familiarizez un pic cu titlul. Stii, am ce sa imi aduc aminte, sa pot trai in viitor! Interesant... Mersi(*)!

* stii tu! e mare lucru sa poti fi, daca nu un deschizator de drumuri macar un deschizator de ochi! Puii de pisica ar fi mai ageri in primele ore de viata! Si oamenii mari un pic mai veseli! :) Asta e pentru tine batrane! ;)